Ingerii au resedinta permanenta pe Pamant



“Convingerea mea este că suferinta rămîne, totusi, cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.” – Petre Tutea

Fuga aceea bezmetica din noapte se ascunde intr-un nor de ceata, insa e vie si concreta, azi, exact ca in acea seara tarzie de iarna.

Am iesit pe usa ca un uragan, hotarata. Tin minte strazile slab populate si oamenii intalniti pe drum. Ma priveau curiosi si speriati si nu faceau nimic, niciun gest sa ma opreasca. Plangeam si respiram sacadat, imi amintesc si ca baiguiam mereu “mama nu…mama nu… mama…mama mea…” In mintea mea era vital sa nu ma prinda nimeni din urma, sa pot sa ajung in siguranta la locul acela frumos si linistit, acoperit de tacere, unde sa dorm adanc, fara vise si, mai ales, unde sa scap de imaginile acelea care ma ingrozisera si pe care, in iluziile mele, speram  ca le voi putea lasa in urma.

Oricum, nu aveam timp sa privesc inapoi. Alergam cu picioarele goale si firave pe pamantul inghetat, cu trupul mic acoperit de o pijama subtire si incordat ca un arc, tintind catre locul acela absolut sigur unde trebuia sa ajung ca sa fiu la adapost de toate spaimele ce-mi dadusera un bici atat de puternic peste inima.

Dupa niste kilometri de fuga nestavilita am ajuns la liman. Langa piatra celebra, acoperita de un muschi innegrit de timp, m-am oprit. Eram in siguranta langa el, langa copilul acela de acum o suta de ani. Inima imi batea atat de tare incat am fost sigura ca am sa mor. Si era bine asa, asta si voiam, sa mor. Si repede! M-am lungit pe pamantul rece infierbantata de alergare, cu genunchii adunati la gura, cuprinzandu-mi cu palmele fierbinti talpile inghetate si zdrelite de pietre, tremurand de frig din toate incheieturile. Am inchis ochii.

Nu mai stiu cum am sarit intr-o alta lume, dar stiu clar ca trecerea nu s-a intamplat printr-o oglinda, ca in povesti. Probabil ca am lesinat. De frica, de disperare sau de febra. Ori de toate adunate la un loc.

Cand am deschis ochii, am fost sigura ca am ajuns in Rai. O femeie rotofeie, blonda, cu o mana calda si buna, ma mangaia pe frunte si pe obrajii cuprinsi de foc. Era cald acolo, senzatia de frig ingrozitor disparuse, iar eu eram intinsa intr-un pat moale care mirosea a floarea aceea mov din pungutele din panza aspra ale femeilor de la tara si, straniu,  a otet. “Cum te cheama, puiul mamei?” „…” “Nu vrei sa-mi spui? Bine, cum vrei tu…” „…” Imi zici mai tarziu? Da’ cati ani ai?” “Unsprezece.” “Hai sa bei ceiutul asta fierbinte, vrei? E cu lamaie.” Am dat din cap ca da si iar n-am mai stiut nimic in afara senzatiei de bine deplin, de fericire totala. Chiar eram in Rai, iar femeia trebuie sa fi fost vreo sfanta din aceea despre care vorbea bunica. Ori vreun inger. Hotarat lucru, da. Era Ingerul Bunatatii.

Nu stiu cat a durat, daca am dormit mult sau nu, daca nu cumva murisem putin. Dar m-au inviat cuvinte soptite. Pleoapele imi erau de plumb, am reusit cu greu sa le ridic. Ingerul Bunatatii era cu spatele la mine, tinea in brate o silueta imbracata in nori, o auzeam soptindu-i cu voce mangaietoare niste cuvinte fara sens. “Febra mare, foarte mare…fugea rau si plangea…linistiti-va…am intrat dupa ea cu sotul si baietii nostri…am gasit-o greu, era intuneric bezna…va fi bine…Slava Domnului!…”

Cand i-a dat drumul din brate, mai intai i-am zarit ochii. Umbra aceea parea a fi o femeie,  nu intelegeam ce vad, numai privirea ii era limpede si clara. Si avea cei mai tristi ochi pe care-i vazusem vreodata pana atunci. Si de-atunci incolo, pana astazi. Negri, adanci, intunecati, rascolitori.

Cand privirea i s-a intalnit cu a mea, a cazut direct in genunchi si s-a tarat pana langa pat, muta, acoperindu-si gura cu palma facuta caus. Imi era foarte clar. Dupa cum ma privea, era Ingerul Iubirii Absolute. Da. Murisem. Si ajunsesem cu siguranta in Rai, nu era vorba despre niciun vis. Desi, foarte curios, sfintele-ingeri nu aveau aripi pufoase si nici camasi lungi-lungi, albe. Si niciun cerc auriu nu le plutea pe deasupra capetelor.

Am inchis iar ochii, strans, cu inversunare. Imi doream cu strasnicie sa fie doar un vis, sa nu ma trezesc, daca era doar un vis  sa nu-l pierd, sa nu se risipeasca. Credeam ca Iubirea si Bunatatea sunt eterice, ca s-ar putea volatiliza intr-o clipa de neatentie sau nepasare. Mangaierile Ingerului Iubirii Absolute erau insa foarte concrete, nu avea de gand sa plece, sa dispara, am simtit asta foarte limpede si-am deschis ochii sa-i multumesc pentru ca e langa mine.

N-ar fi trebuit s-o fac niciodata. Trebuia sa fi ramas in Rai. Pentru ca mana ei atat de frumoasa si fina de deasupra ochilor mei inchisi era ingrozitor de vanata din loc in loc sub privirea mea larg desfacuta. Iar langa cei mai frumosi si tristi ochi pe care i-am vazut vreodata, se intindeau hidos, pana pe obrazul ei slab si desfigurat, niste pete mari vinetii-negre-rosiatice.

“Nu, nu! Nu vreau! Nu mai vreau! Nu!!!” Si-am incercat sa mor la loc. Sa fie iar bine.

Si o vreme am si reusit. Si-a fost bine de tot, eram doar noi trei, eu si cele doua femei-inger si mirosea a ceai de tei cu lamaie si a flori mov…

Numai ca n-a durat vesnic. Cand m-am trezit, din nou, eram in lumea pe care-o cunosteam. Si tot intr-un pat. Dar rece, de fier, intr-o incapere cu mai multe paturi asemanatoare si oameni imbracati in alb care roiau de colo-colo. Nu mai mirosea a flori mov , nici a otet si nici a ceai de tei cu lamaie, iar ei nu erau, cu siguranta, ingeri. Insa Sfanta Iubirii Absolute, femeia cu cei mai negri si tristi ochi din lume era langa mine, ma tinea de mana ca atunci, in Rai,  si-mi zambea fericita.

Intelesesem deja, la trezire, ca Lumea Perfecta e departe, si instinctiv, am intors capul in directia opusa femeii, e posibil sa o fi cautat cu inversunare in vis, cautand dupa vis. Sau am facut-o doar ca sa nu vad ce stiam ca exista, adica ororile acelea de pe trupul ei marunt de inger de pe Pamant, nu din Cer. Mana ei insa nu s-a crispat de tristete in urma capului meu rasucit spre nicaieri. A ramas ancorata de mana mea, fericita. Si-atunci, in mine, ceva a rasunat altfel decat o casa cu pereti goi.  Si-am inteles.  Visul se sfarsise. Si fuga. Iar Bunatatea nu mai era acolo, oricat m-am uitat dupa ea. Disparuse de langa amandoua. Probabil ca doar ratacise drumul, nu era de tot pierduta, avea sa revina. Raiul nu fusese in vis, era doar o amagire vicleana a unui demon deosebit de siret. Raiul era pe Pamant, in mana aceea adevarata si iubitoare, invinetita, asezata pe mana mea. Si-n obrazul mutilat. Pana revenea Ingerul Bunatatii ne aveam una pe cealalta, eu si femeia aceea. Si amandoua, fetita cu ochi albastri, pierduti, si femeia cu ochi negri si tristi, imparteau, cumva, Iubirea Absoluta. Hotarate sa infrunte impreuna, mana-n mana, toate pierderile, toate iernile si chiar si cea mai rea febra.

Mi-am rasucit capul spre ea si am privit-o drept, zambind, cu moartea in suflet. I-am strans degetele in palma mea si-am soptit stins: “sarut-mana, mama”. A bufnit intr-un plans cu sughituri: “fetita mea, ingerul meu, te iubeste mama, iarta-ma”. “Tu iarta-ma, mama. Ca am fugit. Ca n-am putut sa suport sa vad cum mori. N-o sa mai fug niciodata, o sa raman si-o sa te apar eu, nu mai plec niciodata de langa tine.” „Asa sa faci, mama scumpa. Pentru ca eu, iti promite mama, n-o sa mor niciodata.”

*

In Romania anului 2012,  la fiecare 30 de secunde o femeie este batuta cu salbaticie de partenerul ei chiar sub ochii ingroziti ai copiilor.

Aceasta poveste le este dedicata lor si, mai ales, celor carora le pasa de aceste fiinte.

P.S.: Societatea, neputincioasa sau inerta, cu legi permisive, de cele mai multe ori intinde degetul aratator,  punctand fara mila catre cele mai nevinovate victime  ale acestor forme cumplite de abuz: femeile si copiii. Femeile, “pentru ca sigur au facut ceva” si copiii “pentru ca provin din familii dezorganizate”. De parca in puterea lor, a copiilor, ar sta vreodata sa schimbe lucrurile.  Martori neajutorati si pe vecie raniti de astfel de scene de scandal si batai, ingerii fara de ingeri indura, pe langa ceea ce se petrece in casele lor, si rusinea publica, privirile curioase si de multe ori rautacioase ale celor din jur, ale celor ce le cunosc situatia.  Ori privirile lor pline de mila. Ale celor ce nu reusesc sa inteleaga ceea ce a spus Garabet Ibraileanu: “mila, cand nu e insotita de o iubire infinita, e mai ofensatoare ca dispretul.”

Bucuresti, 9-10 mai 2012