Matematică în cuvinte

“La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” – Evanghelia dupa Ioan

La început a fost Cuvântul, stiu. Acum stiu. Insa nu L-am luat in seama. Stiu si asta.
Mai apoi, mi-am petrecut o viata in cautarea Lui nemaistiind unde L-am pus, in ce colt negrijit de neant L-am lepadat. Chiar si atunci cand El sedea acolo cuminte si astepta sa-L vad si sa-I astern drum neted, am abjurat cu lasitate si indaratnicie de la El, Cel care urma, vindicativ, sa-mi fie obsesie viata intreaga. De-a lungul timpului vocea mea a tacut si-a simtit, ciulindu-si urechile. Doar asezata frumos, pe platouri imbietoare, drept hrana, a placut unora. Dar, consecventa, precum scorpionii ce-si inghit sinucigas coada, rupeam cu buna stiinta literele bucati-bucatele si le inghiteam inainte de-a deveni cuvinte.
Apoi, m-am azvarlit navalnic in vâltori mai adanci decat puterea mea de-a pluti si-am supravietuit, vrând si uneori nevrând.
A trecut si Timp, a venit Ragaz, si din nou s-au dus toate.
Zilele pareau ca se departeaza mergand nemilostiv si crud intru căruntețe.
Pana intr-o zi. Atunci a venit un om luminos inspre mine si mi-a aratat ca pot vorbi, ca el intelege fiecare Cuvant pe care-L tac, chiar daca raman muta chiar pentru totdeauna. Ca nu mai pot sa ma pitesc jucausa sau posaca indaratul spaimelor.

Cand am inceput sa lucrez cu maestrul Mircea Albulescu, la prima ora ne-a spus ca ar vrea sa ne cunoasca. Ca nu e timp pentru mai mult, si-atunci, sa-i scriem pe o foaie cine suntem, ce vrem, de unde venim si incotro ne gandim sa mergem.
M-am conformat si eu, uitandu-ma la inceput luuung la coala cu patratele de matematica. Nici daca as fi stiut pe-atunci ce e un Curriculum Vitae n-as fi respectat principiile fundamentale dupa care se construieste o astfel de caracterizare. Pentru ca, stiti deja, sunt o rebela, nu-mi plac  preceptele calauzitoare, impunerile si uniformitatea. Pentru ca, undeva in adancuri, mereu am stiut ca sunt unica, in bine sau rau, in ordine sau dezordine. Ca oricare dintre noi, dealtfel. Nu ca am crezut vreodata cu adevarat asta, ca-s inconfundabila, nici pomeneala, existenta mea de umbra tacuta, strecurata in unghere stramte, o dovedeste cu prisosinta. Dar simteam eu ceva altcum, poate de la felul in care ma plimbam cu tramvaiul in seara de Ajun si-mi imaginam ce s-ar ascunde in spatele unor ferestre puternic luminate…
Si-atunci au inceput sa curga Ele singure, Cuvintele.
M-am oprit buimaca atunci cand mi s-a cerut foaia. Eram deja departe de ora, la mii de amintiri distanta de clasa. Si n-am pus punct.
La urmatoarea intalnire, dom’profesor a inceput abrupt: “cine-i Voinea (desigur, Voinea…)”? “Aha, Car-men (in sfarsit!), tu esti?” Tu ti-ai dezvelit sufletul, stiu acum cine esti. Si stiu si in ce directie sa-ti zic sa mergi. Mergi adanc in tine si spune-le si altora ce-i ascuns acolo, nu-ti fie teama de nimeni. Scrie. Scrie ce-ti trece tie prin inima.”

Domnul profesor Mircea Albulescu a fost primul om care m-a vazut scriind.

Peste ani, intr-un platou de televiziune, m-am apropiat timid de el sa-l salut si sa-l intreb daca ma mai tine minte. N-am apucat. Mi-a zambit , m-a imbratisat si mi-a spus: “tot nu scrii. Pacat, mie mi-ar fi placut sa te citesc. Si, intr-o zi, ti-ar fi placut si tie.”
how to cure anxiety