Am fost cea mai frumoasă femeie din lume

„Uneori mi se pare că nu ești femeie, ci lumina care cade pe flori.” – Virginia Woolf

Sandro Botticelli: Nașterea lui Venus – detaliu

M-am întrebat, deseori, cum se vede Frumusețea prin ochii celorlalți. Și cum le atinge Ea sufletele, în ce fel unic pătrunde până în sâmburele ființei lor și, mai înainte, prin ce simțăminte forează până ajunge în străfundul inimii lor.

Știam cum stau lucrurile cu mine la întâlnirea cu Splendoarea, puteam să-mi deslușesc, aproape întotdeauna, fiece sentiment.

Alteori, însă, la vederea ei mă străbăteau fiori dureroși până-n miezul pieptului. Și am realizat astfel că se întâmplă, de foarte multe ori, ca frumusețea să doară. Uneori. Fizic. Brusc. Profund, sfâșietor, inexplicabil. Remarcabil.

*

Într-un anumit moment binecuvântat de zei, în viața mea am trăit o mare minune: în aceeași unică, sublimă zi, într-o altă țară fiind, călare pe un istm dintr-un tărâm de poveste, de-a lungul unei singure zile am alergat de la un țărm la altul, să pot privi zămislirea maiestuoasă a soarelui din marea prea albastră. Iar mai apoi, la ceas de seară, așezată cuminte pe nisip, cu mâinile-n poală și genunchii adunați la gură, la un alt liman, în amurg, l-am privegheat de moarte pe nou născutul dimineții. Și-am așteptat în tăcere prăbușirea lui lentă într-o altă mare. Una la fel de albastră ca cea a plăsmuirii lui de cu câteva ore mai înainte.

Într-o altă zi și tot într-o altă țară, mergând cu mașina printr-un decor pustiu, parcă decupat din cărțile dezolării de un Dumnezeu întristat, alunecând printr-un peisaj plin de pietre neînsuflețite, deși fierbinți, și respirând un aer sufocant, am întrezărit o formă ciudată la marginea autostrăzii, o piatră altfel. Ciudată, de un roz  stins, nisipiu, brăzdată de un soi de petale, cu zeci de capete înflorite. Iubesc stâncile de când le-am intuit frumusețea și-am știut, instinctiv, că în fața mea strălucește fascinantul trandafir al deșertului din lecturile mele, nu întâmplătoare, despre roci. Deși, rațional era imposibil, Sahara era departe și nu putea fi ceea ce credeam eu.

Ne-am oprit și într-o căldură de infern, escaladând zidul de protecție, am ajuns lângă piatră. Era un trandafir de nisip scos la suprafață din ascunzișul lui, poate de milenii de vânturi fără hotar.

Un trandafir ca de stâncă, nu mare, dar plin de inflorescențe, stingher, așezat cuminte, parcă așteptându-mă exact pe mine, acolo, în inima Siciliei pustiite de arșită, la un vis depărtare de locurile unde spun geologii că e natural să existe,

Și am privit piatra de o frumusețe fără asemănare, am îmbrățișat-o cu entuziasm copilăresc rănindu-mă, am atins-o cu evlavie, am mângâiat-o cu dragoste, gândindu-mă în tot acel răstimp că i-au trebuit milioane de ani ca să ajungă din apă, nisip și calcar, floare. Știam că va continua să crească, să se desăvârșească, să fie din zi în zi alta, mereu unică și  perfectibilă în șuierul vânturilor și sub dogoarea soarelui mult prea strălucitor.

Am șezut într-o căldură de aproape 50 de grade, cu un tricou ud pe cap, turnându-mi din când în când apă dintr-o sticlă direct în creștet, fără să-mi doresc să mai plec de-acolo. Să nu mă depărtez până nu-i fur, cu dragoste, amintirile, tot ce-a trăit în milioanele de ani de când s-a născut.  Să pricep, înainte să o pierd pentru totdeauna, măcar puțin din toată forța naturii care a transformat un ghips într-o capodoperă. Să mă molipsesc cumva, doar privindu-l, de nemurire.

Frumusețea acelei pietre mi-a ajuns direct la inimă, cum mi-a transformat fericirea în lacrimă o altă splendoare. Tot o piatră: Pietà, statuia lui Michelangelo din Basilica Sfântului Petru de la Vatican.

Când m-am trezit în fața ei cred că am privit-o mai mult de o oră fără încetare, încercând să deslușesc în lucirile ei tot zbuciumul și toate căutările artistului meu preferat din adolescența marcață de lectura cărții “Agonie și extaz”. Am încercat să-mi încorporez crezul lui în forța eliberatoare a Iubirii și-a compasiunii, în Dumnezeu și umanitate. Să pricep care Cer i s-a deschis și ce înțelegere i s-a prăvălit în minte după toată căutarea, și-apoi după aflarea Frumuseții.

Nu m-a urnit din fața ei nici măcar vederea nasului Madonnei, spart încă, pe atunci,  de un dement, într-un act de vandalism și furie oarbă cu ani în urmă. Atât de mult îmi dorisem să ajung în fața zidului de sticlă blindată și să o pot privi în realitate, nu numai în cărți, încât, atunci când am zărit-o pentru prima oară, de emoție, inima mi s-a oprit pentru o clipă și lacrimile de recunoștință mi-au țâșnit pur și simplu din ochi.

*

Am întâlnit mereu frumusețea în peregrinările mele din vise și visuri.

Odată am dansat cu vântul pe un țărm de mare, fluturându-i pe sub aripi poalele mele de femeie îndrăgostită.

Apoi am întâlnit un loc pe pământ unde mi-aș fi dorit să pot să vin când va fi să mor – tot un țărm, un altul, foarte înalt, suspendat între Cer și Pământ, deasupra mării, la poalele ruinelor unui templu antic ce străjuia nemărginirea.

Când am atins cu tălpile goale cea mai senină apă din lume, un ocean de culoarea ochilor mei privind în soare, Frumusețea mi-a inundat tot sufletul și-am simțit nevoia să deschid o carte cu cele mai frumoase poeme de dragoste ale lumii, să pot vorbi despre ceea ce simt cu cei mai frumoși visători ai lumii: poeții.

Și când mi-am imaginat chipul de înger blond al copilului meu nenăscut am întâlnit-o.

*

Mereu. Aproape mereu a fost Frumusețea-cameleon în preajma mea, îmbrăcând toate straiele, toate formele, sunetele și culorile.

Frumusețea mi-a tăiat întotdeauna respirația atunci când am întâlnit-o. M-a lăsat fără glas, m-a paralizat. N-am putut să o descriu niciodată în cuvinte, pentru că nu sunt atât de măiastră în mânuirea lor și toate limbile pământului, de le-aș ști, nu mi-ar ajunge să-i proslăvesc desăvârșirea. Sau Fericirea pe care o aduce cu sine.

Frumusețea m-a ținut în viață atunci când viața nu mai prețuia nici cât o ceapa degerată. Frumusețea din jurul meu când cea din mine însămi, câtă o fi fost, se risipise în lacrimi de disperare.

Iar viața mi-a desfătat sufletul cu Frumusețea tuturor întâmplărilor pe care le-am trăit, chiar și fără să mă nască pe mine frumoasă.

A fost felul lui Dumnezeu de a-mi dărui, cu generozitate, la schimb, Iubirea. Mi-a orânduit-o în locul tuturor plocoanelor de care m-au lipsit ursitoarele, așternând-o pe răni, ca dezmierdare, de fiecare dată pentru fiece ofrandă ce mi-a fost tăiată de pe lista privilegiilor la naștere.

Așa că, Iubirea Lui ori m-a însoțit uneori de mână cu Splendoarea, ori tot El a făcut în așa fel încât să o întâlnesc mereu:  în pietre, în flori, în poezie, în suferință, în nori, în mare, în fericire, în ochii animalelor, în durere, în muzică și întotdeauna în sufletul oamenilor pe care i-am iubit. Sau care m-au iubit.

Iar la final de drum o să înțeleg, probabil, că strălucirea Frumuseții a fost mereu și în mine, nu numai în jurul meu. A fost chiar și pe chipul meu, în lacrimile mele, în părul meu lung răvășit pe o pernă, în ochii mei avântați către stele într-o noapte trăită la malul tuturor mărilor lumii, în mâinile mele cuminți, în saltul nervos al tălpilor mele alergând prin iarbă.

Și-o să zâmbesc la fiecare aducere aminte: da, am fost iubită. El m-a iubit. Știu chiar și până unde am ajuns în sufletul Lui. Și tot ce-a simțit.

Și, mai ales, știu că pentru El am fost cea mai frumoasă femeie din lume.

5-8 martie 2014