Munca l-a iubit pe prost!

„Joaca trebuie să rămână viața ta. Munca trebuie să fie doar un mijloc de a te juca. Nu-ți transforma viața într-o rutină de muncă,  pentru că scopul vieții e joaca.” – Osho

După ce-a aruncat târnăcopul cât colo răsuflând sacadat și anevoios, și-a șters sudoarea de pe față cu mâneca hainei și-a scuipat cu năduf într-o parte suduind printre dinți și zâmbind, în semn că nu-i nicio supărare. Apoi și-a pus brațele-n cruciș peste piept, a oftat adânc și-a rostit cu glas egal, simplu și senin, fără dușmănie: “munca l-a iubit pe prost!”. A mai stat asa, tacut, preț de câteva secunde, dând din cap aprobator către propria lui concluzie și-apoi s-a îndreptat clatinat spre târnăcop. L-a apucat bine cu mâinile amândouă, l-a ridicat amenințător deasupra capului si-n înaltul cerului, si-a izbit betonul din nou, cu toată puterea, împrăștiind in jurul lui scântei.

Am izbucnit într-un râs nebun, fără stavilă. Omul s-a oprit derutat, pe urmă a înțeles. M-a privit și-a început să râdă și el, întâi timid și apoi cu toată fața, din toată inima, cu bucurie, amestecându-și gâfâiala efortului cu hohotele de râs și lacrimile cu transpirația ce-i curgea necontenit de pe frunte. Târnăcopul își oprise și el atacul violent asupra betonului din curte.

A băut apă pe îndelete, și-a luat-o de la capăt cu mai multa putere, voios.

*

Cu imaginea truditorului împăcat cu soarta sa am rămas în minte multe ore, dar atunci, pe cadența loviturilor lui în ciment, gândurile mele au început să călătorească. Și-ntâi s-au oprit la tata. Care a muncit ca un apucat și-a murit repede, tânără jertfă pe altarul închinat iubirii lui, chimia. În ultimii ani de viață nu-și luase nici măcar o zi de concediu, iar cancerul s-a insinuat în trupul lui pe nesimțite, tăcut și perfid. În urmă tatălui meu a rămas la loc de cinste un amărât de apartament de la stat cu două camere, la etajul 8, într-un bloc împuțit dintr-un cartier muncitoresc, plus o Dacia 1300 cu vopseaua galbenă ciuruită de rugină și medalia Ordinul Muncii Clasa a II-a, nici măcar clasa întâi. A fost cel mai tânăr inginer-șef al fabricii de antibiotice din Iași, apoi director nu-știu-de-care al unei fabrici ridicate într-un oraș mic, Râmnicu Sărat, o fabrică de garnituri de frâne și etanșare. Pentru punerea pe picioare a acelui proiect a primit medalia, cică foarte importantă la vremea ei, direct de la Ceaușescu. Apoi a plecat spre București unde era femeia pentru care ne părăsise, pe mine și pe mama. Și-a intrat în laborator, a cercetat ani în șir, a lucrat cu mintea și tot sufletul, cu substanțe, cu șiruri întregi de legături ionice și covalente, făcând ce știa el cel mai bine ca să-și ajute semenii. A iubit munca și munca l-a iubit pe el. Cu patimă! Așa de puternică a fost iubirea ei pentru el, încât într-o zi tata a căzut în laborator și nu s-a mai ridicat. După o lună și 12 zile de chin inuman era mort.

Și mama era o femeie îndrăgostită de munca ei. Și de orice fel de muncă, în general; îmi spunea mereu, când eram copil, ce important este să muncești și cât de fericită este ea când la finalul unei luni pline de gărzi, de nesomn și trudă își încasează banii aceia niciodată suficienți ca să trăim. Pentru că sunt ai ei chiar daca așa puțini, i-a câștigat, sunt contravaloarea muncii ei. Îmi amintesc că odată, într-o iarnă cumplită cu zăpezi viscolite și cu nămeți cât mine de mari, am plecat împreună pe jos, înotând într-o mare albă până în capătul celălalt al orașului, ca să ia ceva bani cu împrumut de la o prietenă. Până la salariul viitor. Așa de mult o iubea munca pe mama încât, dupa rate și tot felul de alte cheltuieli prea chibzuite, nu mai avea nici măcar 50 de bani ca să luăm două bilete de tramvai, darmite să mai și trăim încă vreo 10 zile. Și tot munca i-a pus capac și ei, avea un astm nenorocit și agresiv căpătat în anii când muncise într-o țesătorie de bumbac înainte să-și poată continua școala, o boală care o lipsea de aer mereu, o maladie profesională peste care s-a instalat o plurezie nediagnosticată la vreme. Și-a murit și ea foarte repede, după 4 zile de agonie a plecat de lângă mine. Și ea, ca și tata, tânără, prea tânără.

Într-o zi m-am nimerit, cu treabă, în biroul unui om foarte bogat, un milionar. Era 9 dimineața, într-o zi premergătoare unei mari sărbători. “Înțelegi ce înseamnă să fii responsabil? Nu responsabil ca tine, responsabil ca mine. Asta înseamna munca adevărată, nu că a ta sau a altora nu ar conta, Doamne fereste! Dar munca trebuie iubită și făcută cu responsabilitate și bucurie. Uită-te bine la mine, n-ai să întâlnești prea des așa un bou. La ce-mi folosesc toți banii? Stau aici de la 8 dimineața și-mi sparg capul chiar și azi, când și cel mai umil angajat de-al meu se gândește la sarmale si cotlete de miel. Asta înseamnă să fii responsabil nu numai pentru tine și familia ta, ci responsabil și pentru alții și familiile lor. Angajatul cel mai puțin plătit din firmă și care azi va pleca acasă devreme, la chef, așteaptă de la mine salariul la sfârșit de lună și prima de Paște și de Crăciun. Și trebuie să i le dau, că a muncit, le merită. Numai că, vezi tu, dacă eu nu-s aici să-i găsesc contracte, ceva de făcut, el nu mai are ce munci și eu nu mai am cum să-l plătesc. De asta sunt aici de la 8 dimineața chiar și azi și o să plec ultimul, asta în loc să-mi fi luat nevasta ș să mă urc cu ea și câțiva prieteni într-un avion privat ca să zac nepăsător pe-o plajă de fițe de pe Coasta de Azur. Pentru că așa sunt eu, și aș fi muncit cu dedicație și dacă nu eram The Big Boss, că știu cum e să fii angajat, că nu m-am născut bogat și șef. Asta-i firea mea, am construcție de bou. Când trag la jug mă simt eu bine. Și dacă mă uit în urmă și văd și brazda frumoasă, chiar că sunt mai fericit așa decât tolănit în șezlong. Da’ eu sunt, crede-mă, cu toate astea, un bou. Îndrăgostit de muncă. Dar și ea de mine, că am făcut și bani. Oricum, între un bou cu bani și unul fără bani diferența e doar una în cifre, spui tu. Nu numai, eu sunt bou pentru că-mi place să fiu. Adică viața-i a dracului de scurtă și eu mă uit la soare printre jaluzelele din birou.”

Milionarul ăsta la 37 de ani a făcut un infarct. Nu vă îngrijorați, e încă viu. Și la fel de dedicat muncii, ca să nu zic că-i la fel de bou.

Mă mândresc cu faptul că am început să muncesc de pe la 16 ani. Și că, în general, am făcut aproximativ numai ce-mi place. Însă nu întotdeauna, din păcate pentru confortul meu psihic. Uneori munca m-a umplut nu de respect și nici de bani, ci de crize de gastrită, așa de urâtă-mi era. Dar am continuat, nu toți avem norocul să facem întreaga viață ce ne place. Câteodată, când mai zac eu așa, cu dinții la gard, privind cum trece viața mea pe uliță și îmi dă binețe, visez cum ar fi dacă aș fi nu milionară, ci rentieră. Măcar din când în când, nu tot timpul. O luna da, o luna ba, să zicem. Să n-am grija băncilor și a zilei de mâine, care, a-propos, nu știu dacă știți, da’ are o sosire destul de relativă. Pe bune.

Să-mi iau eu soțul la braț și să decolăm spre unde pui degetul cu ochii închiși când învârți globul pământesc: Peru, Malaezia, Noua Zeelandă, Venezuela, Mongolia, fiordurile norvegiene, Argentina, Cuba, Filipine, Singapore, Islanda, Africa de Sud. Da’ unde n-aș merge? E mai scurta lista “unde n-aș vrea să ajung niciodată”, mai bine încep invers. Să ne plimbăm prin lume de năuci, eu să scriu ce gândesc despre ce văd, ce trăiesc și ce mi se întâmplă, iar el să-mi arate ceea ce eu aș rata uitându-mă într-o altă direcție. Fără grija unei cărți de muncă, a unui orar, a unui cațel (hmmm, aici mă mai gândesc!), a unei facturi la energie electrică, a unei pensii.

Adică, fără responsabilități, fără calcule. Fără muncă!

Nu mai vreau să mă iubească munca, m-a iubit destul până acum. În plus, nici eu nu mai pot s-o iubesc ca odinioară. Și pentru că sunt un om onest și nu concep uniune fără dragoste, vreau să divorțăm. Ce mă sfătuiți? Că n-am bani de avocat…

11 aprilie 2012