Egoismul, suprema singurătate

„Cuvântul „aproapele” nu are niciun înțeles într-un mare oraș. E un cuvânt care avea temei în civilizațiile rurale, în care oamenii se cunoșteau îndeaproape și se puteau iubi și detesta în pace.” – Sfârtecări, Emil Cioran

De ce sunt credințele despre aproapele nostru atât de adânc înrădăcinate în noi și nu suntem capabili de înțelegere când vine vorba despre slăbiciunile altora? Dar, evident, devenim extrem de sensibili și iertători când ne gândim la ale noastre.

De ce ne scuzăm atât de ușor propriile beteșuguri sufletești sau trupești și suntem rigizi doar când este vorba despre păcatele cu voie sau fără de voie ale aproapelui nostru? Nu declamăm artistic și cu aplomb că folosim o singură măsură de control și cântărire a tuturor lucrurilor? Și atunci, de unde-și ițește zâmbetul ironic și gingaș, în noi, întodeauna, acest dublu standard? Milostiv cu neputințele personale, necruțător, desigur, cu metehnele celorlalți.

Suntem mereu dispuși să ne arătăm îngăduitori, însăilând la repezeală o scuză prost finisată de fiecare dată când o dăm flagrant de gard. Oricare ar fi dauna, există mereu o explicație și un motiv perfect scuzabil pentru derapajul oiștei noastre. Și oricât ar fi de groasă și opacă bârna care ni s-a înfipt în ochi, la naiba, nu știu cum se face dar e foarte simplu să detectăm firul de pai de i-a atins ca o adiere gingașă geana aproapelui nostru. Care-i un nemernic nenorocit, normal. Nu un amoraș dolofănel și nevinovat ca noi, care n-am vrut, care am evitat cât am putut, care pe cuvânt că…, dar s-a întâmplat.

Bârfim? Noi? Da, dar avem motive. Pentru că… treaba noastră!

Alții bârfesc? Nu-i frumos, nu se face. Ce urât, vai!

Ne supără cineva? Ce om nemernic, nu mai dorim să-l vedem în fața ochilor. Așa ceva să ne facă nouă?!

Se supără cineva pe noi? De ce??? Că nu am făcut nimic rău. Aaaa, chestia aceea a deranjat? De un astfel de fleac se leagă?! Și înșirăm o mie de scuze în favoarea noastră. La final, evident că celălalt e vinovat. Noi, nu. Orice-am fi făcut, a fost legitim.

Am făcut cuiva un rău? Păi, n-a fost cu intenție. Sau poate că da, dar era bine întemeiat, cândva s-a întâmplat aia, știe el ce. Mare scofală, ce să-ți spun! Plus că a meritat, na!

A făcut altul un rău? Nțțțț, ce caracter oribil! N-a vrut, a fost din greșelă? Dar ce, e copil să nu gândească?! Aaa, pentru faza aia de-atunci a făcut asta? Aha, un prost, deoarece numai proștii se răzbună.

Uite-așa le sucim mereu. Orice și oricum ar fi, noi cădem mereu în picioare, exact ca pisicile acelea cu 9 vieți de nu-și clintesc la niciun fel de eveniment neplăcut nici măcar un fir de păr din coadă.

Nu ne interesează niciodată să găsim scuze altora, nu ne încălțăm grațios cu papucii lor, să vedem de-acolo cum ar fi situația X sau Y. Carevasăzică nu vrem să știm nimic de situația ce se află de partea cealaltă a baricadei. Și suntem inflexibili cu greșeala aproapelui, tot cam pe-atât pe cât suntem de permisivi cu a noastră.

Numai că nu e nicio glorie în a te considera câștigător în lupta de a te evidenția prin comparație cu alții, mai ales când balanța ce măsoară aceste diferențe e atât de dezechilibrată.

Eu aș spune că dacă ne-am privi erorile cu aceeași duritate cu care ne-am antrenat să vedem greșelile celorlalți, lumea noastră ar deveni brusc una puțin mai bună. Iar egoismul, sursa noastră ascunsă și nebănuită de nefericire, s-ar transforma încetul cu încetul dintr-o atitudine exagerată față de interesele proprii într-un soi de egalitarism ce ne-ar putea îndepărta semnificativ de singurătate.

Întrebarea esențială însă rămâne aceeași: cine-și dorește să fie egalul tuturor? Cine are forța de a ieși din sine însuși, chiar dacă asta l-ar apropia astfel, revelator, de întreaga umanitate?

Eu aș începe mai întâi cu mine. Aș încerca să urmez exemplul luptei unei panseluțe firave și sălbăticite ce-a răzbit și-a ieșit în lumină de sub o placă de beton nemilos, turnat în curtea casei de la țară a socrilor mei.

București, 20 mai – 5 iunie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

P.S.: Mi-ați fost DOR…