„A plouat patru ani, unsprezece luni şi două zile. Au fost perioade în care picura numai, şi toată lumea îşi îmbrăca hainele de sărbătoare şi lua un aer de convalescenţă pentru a sărbători înseninarea, însă foarte curând se obişnuiră să nu mai vadă în aceste pauze decât semnele unei nemiloase recrudescenţe.” – Un veac de singuratate – Gabriel Garcia Marquez
Cineva sau ceva îmi pândește la cotitură ființa întreagă. Așteaptă cu toată ura să mă prăbușesc, să cad în abisul tuturor neputințelor, să alunec vertiginos în groapa pe care mi-ar săpa-o cu dedicație și dăruire dacă ar fi (și chiar dacă n-ar fi) invitat s-o facă. Și, mai ales, o dorește atât de mult, astfel încât, dincolo de orice logică a omeniei primare, s-a și prezentat cu hârlețul în spinare lângă scobitura plăpândă pe care-am trudit-o pentru a planta o floare.
Mă întorc și fug. Cad. Mă căznesc să-mi adun puterile și să mă ridic. Privesc cu ochi tulburi de animal hăituit în jurul meu și, atunci când sunt între oameni, zâmbesc. Strâmb. Când rămân singură mă opintesc să ajung iar pe verticală și-mi promit că nicio grimasă de durere n-o să-mi mai pocească iar inima și nu-mi va mai tranșa echilibrul niciodată. Promisiuni de marinar…
Câteodată mă ridic. Cei ce mă iubesc ar zice că de fiecare dată. Pentru că mă iubesc.
Acum am reușit să ajung în genunchi. Când imi voi pune iar tălpile pe pământ, tot sângele mi se va scurge printre degete și se va întinde ca o rădăcină, persuasiv, până departe. Până unde nimeni și nimic nu mă mai poate frânge. Până la Rai. Unde nu ajunge nici chiar moartea cea Atotputernică.
31 octombrie 2012
va invidiez pe toate!! iubesc schitele sufletesti desenate aici de fiecare dintre voi..