“Omenirea este pregătită pentru ură mult mai mult decât pentru iubire” – Erich Fromm – Die Antwort der Liebe
Din cercul meu cam strâmt, universul facebook se vede nu atât nesfârșit, cât extrem de limitat. Dacă înțelegeți ce vreau să spun – evident, știu perfect că ați priceput, cititorii mei sunt oameni cu minți iscusite și percep perfect ironia.
Și e plină lumea asta virtuală de scriitori, de visători, de oameni normali, de ciudați, de poeți, de înțelepți, de aiuriți, de melomani sau de vrăjitori și, mai tot timpul, că ăsta e modelul clasic de comunicare online, de cuvinte meșteșugite sau nu prea, aruncate de-a valma în eter, tastate prea ades cu măiestria cu care scuipă semințe printre dinți un înfocat suporter de fotbal pe stadion. Despre dragostea și ura cotcodăcite pe toți pereții acestei rețele de socializare de către bărbați și femei mă tem că nu prea mai sunt multe de spus, deși ăsta a fost inițial subiectul articolului meu, pentru că au avut grijă autorii neștiuți ai neamului virtual să-l întoarcă pe toate părțile, cam la fel cum au făcut cu dușmanii, femeile, mașinile și lovelele autorii de versuri pentru manele. Dar, având în vedere că încă o mică analiză a acestui fenomen e oricum ca un par trântit peste un car plin ochi cu oale sparte, așadar nu mai contează, pot să merg înainte.
Ei bine, cum o dau, cum mă sucesc, viața mea pe facebook este delimitată de două frontiere, ca un stat militarizat înconjurat strategic de granițe strașnic păzite. Două laitmotive se luptă să ocupe locurile fruntașe ale clipelor pe care le trăiesc online: iubirea și ura. Sau ura și iubirea, că am ajuns să pun semnul egal între ele, nici nu mai contează ce loc ocupă fiecare în ecuația existenței mele, cu care dintre ele mă mărginesc la sud sau în restul punctelor cardinale ce-mi îmbrățișează toată ființa. Ființă-mi ce cuprinde și cele două sentimente suverane, se înțelege, că n-oi fi eu mai cu moț.
Dacă mă împinge păcatul să citesc ceva, zic eu nou până-mi fixez cu vârful degetului arătător ochelarii pe nas, de obicei scris de vreo mimoză sau mimoz (că doar nu s-a terminat întreaga afecțiune la femei) toți numai pasiune și sentiment, ochii-mi rămân holbați de uimire iar circumvoluțiunile mi se întrerup brusc, lăsându-mă complet nepregătită și confuză în bezna rațiunii, orbecăind pe fâșia îngustă ce țărmurește înțelegerea de nedumerire, ca odinioară orbul pe drumul Brăilei: oare ce-au dorit să ne comunice autorii?
Un amalgam de vorbe despre iubirea ce-i caracterizează numai și numai pe ei și o lume rea tare de tot ce-i urăște tot numai pe dânșii. Și-o să ne arate ei ce e iubirea adevărată (eu sunt curioasă nevoie mare să văd cum arată iubirea neadevărată) și n-or să ne ierte-n veci de veci, de-or să ne snopească-n răzbunătoare reușite care ne vor sufoca pe noi, răii și infamii. What?!
Carevasăzică, înțeleg eu într-un târziu, există oameni atât de iubitori pe lume cărora cuvântul ură nu le e deloc străin. Cărora adjectivele cele mai ticăloase nu le sună spart, ci dimpotrivă, le sunt familiare precum iubirea cea neostoit trâmbițată. Bun așa!
Așadar, sunt oameni atât de curați la suflet care nu se sfiesc să ne amenințe cu focul Gheenei, acel loc de osândă veșnică îmbâcsit de pucioasă pe care-l merităm doar noi, cei ce nu știm să iubim ca ei. Adevărat, cică. Adicătelea, în unele scrieri de pe facebook (cele mai multe) e cam cum se mai întâmplă prin bisericile noastre, sigur, loc de reculegere și de rugăciune dar unde nu toată lumea vine smerită, ci vine doar să socializeze (a se citi “să se certe”), de obicei cu cei care nu-s suficient de pioși. Suficient, în opinia lor.
Pentru că, de fapt și de drept, înțeleg eu citind zi de zi diverse și felurite statusuri, ura e acel sentiment pe care-l simțim doar noi, restul lumii, plebea, ocupanții lumii materiale de pe planeta atât de spirituală a autorilor X, Y sau Z ce viețuiesc în Paradis, că pe ei nu i-a fugărit nimeni ca să-și ia tălpășița și nu au dat niciun motiv să-i alerge careva obligându-i ulterior să escaladeze gardul și să țopăie voios pe dinafara lui.
Să o luăm drept exemplu pe ea, autoarea Ț, o gracilă și suavă Cenușăreasă, principesă cu numărul cel taman corect la condur, un conglomerat de iubire în stare pură și, evident, neînțeleasă, la pachet cu o perfecțiune demnă de o Zee. Sublima ne împunge amenințător și extrem de real, ca odinioară sula domnului președinte Iliescu, taman între coastele din dreptul locului unde noi ar fi trebuit să fim dotați cu o inimă ca a ei, dar n-am avut noroc: o să plângeți voi amarnic după mine, dar sufletul meu dulce și gingaș nu vă va dărui majestuos iertarea.
Poftim? Cum adică? Ea iubește ca un înger neprihănit dar o să ne-o plătească?! Îngerii sunt amenințători, revanșarzi, neînduplecați? Voi ați priceput ceva?
Fără să mai cad încă o dată în păcat, sper, eu tind să cred că da, am înțeles. M-am dumirit că sunt o nemernică și fac rău frumuseții ascunse a lumii mai ceva decât dezastrul pe care-l produce carnea de porc tenului suav. Am înțeles că un singur noroc am avut pe lumea asta: să fiu contemporană cu minunata. Dar și cu iubirea, întruchipate ambele amândouă concomitent și în același timp în ea, o ființă superioară ce a iubit floarea și cerul bleu, frunza ruginie și dihorii de stepă, firul ierbii și pitulicea vernil (Ștefan, plătesc drepturi de autor!), omul-om și pomul-pom. Dar pe care am urât-o, din invidie pentru că eu nu puteam să iubesc nimic, nici măcar pe ea, perfecta, darmite toată planeta și universul și toate câte sunt, au fost și vor mai fi.
Și-am mai cuprins cu mintea și că iubirea cea cântată cu atâta patos pe facebook e aidoma cu cea descântată prin viața reală: nu se poate desprinde nicium de ură. Care-i stă prinsă iubirii de gât precum lipitoarea lacomă pe epidermă, că i-a devenit așa, ca un alter ego. Că sunt oricum ambivalente și coexistă în armonie în ființa umană oricât ar fi de radical diferite. Că altfel cum, când ciripim cu atâta dragoste numai despre ură chiar și când ne imaginăm că ridicăm în slăvile cerului iubirea? Cum să le mai desprinzi din strânsoarea în care le-a legat fedeleș mintea omenească?
Eu aș avea o idee, să încercăm măcar să schimbăm dezavantajele în avantaje. Încep eu, dacă-mi dați voie. Promit să scriu mereu, de azi înainte, despre ură, cu toată dragostea. Cu iubire întreagă, totală. Mai ales că am credința cum că suntem prea mărunți și neînsemnați ca să știm ce e cu adevărat ura, ura aceea suverană, atotcuprinzătoare, exhaustivă. Mai ales că ea, așa cum credem noi că știm că arată, există doar în mintea noastră. Mai ales că, în general, ura e mai mult reactivă decât caracterială, iar cea reactivă poate fi controlată. Ura e o invenție a minții noastre și cu un exercițiu corect de autocunoaștere și conștientizare am putea-o ține în frâu, trăind, astfel, măcar în pace dacă nu în iubire, cu noi înșine și, în consecință, cu ceilalți.
Ură sau iubire? Rămâne la alegerea noastră. Dar știți și voi că suntem prea vremelnici pentru a pierde timp prețios cu ceva ce ne macină și am putea îndepărta de lângă noi, din sufletul nostru. Și că suntem prea buni pentru ură. Prea înțelepți. Prea construiți cu migală. Și născuți din iubire.
București, 17-22 ianuarie 2015
Carmen Voinea-Răducanu
