„Nu e mult de la resemnare la ipocrizie.” – Francisco de Quevedo
Oricât mi-am dorit și eu, ca tot omu’ plin de belele de-a lungul întregii existențe, o viața plată și liniară, exact de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Prea multă acțiune n-a fost niciodată stilul meu preferat de viață, eu sunt mai oaie, așa, mai molcomă, mai așezată. Mai bleagă, ca s-o zic pe-aia dreaptă. Mi-e jenă să mă cert chiar și când am dreptate, mi-e rușine să iau atitudine în ceea ce mă privește – dar să te ferească Dumnezeu să mă pun pe dat cu barda când e să-i protejez pe cei dragi! Mi-e silă să mă apăr când sunt rănită, mi-e oarecum neplăcut să ripostez la jigniri, ba chiar prefer să tac, mă blochez la insulte și cel mult ridic mâna deasupra capului când văd că se precipită spre mine trăznete și fulgere, dar numai ca să nu mă lovească-n freză și să-mi strice coafura, nu neapărat ca să deviez urgia spre agresor.
Nu înțeleg însă ceva, că în oglindă mai am curajul să mă privesc, din când în când. Unde naiba scrie pe fruntea mea “fraieră”, că eu una chiar nu am văzut și nu citesc niciunde pe mutra mea oricât de bine mi-aș bulbuca ochii și-n orice zonă a chipului m-aș chiorî. Și atunci, deduc că poate fix în irisul meu albastru se citește o asemenea împăcare și resemnare bovină, încât tind să mă transform în victima de serviciu atunci când mă ciocnesc în drum de oameni cu prea puține scrupule și tone de tupeu. Poate că ăsta-i motivul principal și, șmecherii de profesie, cei ce se pricep la semenii lor mult mai bine decât naivii și oneștii, intuiesc capacitatea mea de-a înghiți găluște opărite fără să clipesc și fără să preget, chit că după ce rămân între cei patru pereți personali cu gura plină de pârjol și vezicule, lacrimile îmi curg fără încetare și cu greu sau niciodată după mai apare cicatrizarea.
Fac parte dintr-o familie unde oamenii au încercat pe cât posibil să-și vadă de treburile lor cu discreție, având cât mai puțin de-a face cu străinii – prietenii de cafenea, șezători în turmă, vecini scormonitori și colegialități viclene.
N-aș zice că am fost educată să-mi țin capul plecat în calea săbiilor, dar nici să provoc răzmerițe dacă cineva mi-a încălcat drepturile n-am fost încurajată. Calea amiabilă, de mijloc, nici caldă și nici complet rece a fost cărarea pe care educația mi-a indicat-o ca fiind cea nu neapărat câștigătoare dar, cu siguranță, bună și cinstită pentru toate părțile beligerante. Adică, un fel de…întoarce tu și obrazul celălalt, nu te pune cu obraznicul că n-ai s-o scoți la capăt și pierzi puncte importante și la capitolul educație, nu numai neuroni.
Numai că, vedeți voi, nici așa nu mi-a umblat prea bine în viață, că era, cumva, împotriva naturii mele de luptător pentru dreptate și împotriva nevoilor de confort psihic de care aveam trebuință ca să-mi placă de mine în continuare.
Așa că, am suferit constant ori de câte ori îmi declamam dreptatea în fața oglinzii, de una singură, sau având ca auditoriu vreo prietenă dispusă să mă asculte cu atenție pe vreo bancă, în parc, în loc să mi-o caut în luptă dreaptă, corp la corp dacă ar fi fost cazul, cu netrebnicia.
Eram ca un fel de mămăligă care nu exploda nici dacă-i băgai în compoziție TNT (am scris că eram, dar mai sunt încă, e clar că n-am folosit timpul corect).
Iar am făcut o coșcogeamite introducerea, dar mă știți că-s cam năucă și mă rătăcesc printre detalii. Noroc că-s importante. Da’ să bag trenul în gară, vorba mamei soacre.
*
Într-o bună zi, pe o caniculă cumplită, am alergat de m-a găsit boala. Cu nepoata mea, Elena, prin București, să rezolv mai multe trebușoare. La un moment dat, printre alte chestiuni stringente, la indicațiile telefonice ale soțului am oprit mașina în fața unei agenții loto din apropierea casei să cumpăr biletul câștigător, ca noi tot sperăm să ne pice para aia mălăiață, uitând în fiecare săptămână că italienii au o vorbă mare care zice “chi di speranza vive, disperato muore”. Adică, cine trăiește din speranțe, moare disperat – ca să traduc și pentru cei ce nu cunosc decât bengaleza.
Am lăsat copilul în mașina parcată la marginea trotuarului din fața agenției loto și am alergat în întâmpinarea norocului chior, că altfel, de unul singur și fără de ajutor nu mă nimerește. Cu soțul la telefon, că trebuia să-mi dicteze numerele alea de ne-ar fi făcut belferi peste noapte până la a șaptea spiță.
N-am mai luat geamantanul ăăă, poșeta, după mine și nici măcar portofelul, că rămâneau toate în mașină cu Elena. Îmbrăcată într-o rochie până la genunchi, fără buzunare, cu o bancnotă de 100 de lei în mână, ochelarii de vedere pe vârful nasului, un pix și telefonul care avea în prelungire o cască cu fir am intrat plină de zâmbet într-o agenție loto de la mine din cartier.
Am luat un formular din ăla de joc pentru 6/49, l-am completat conform directivelor venite prin telefon și m-am dus glonț la casierie. Soțul, știind că nu-s antrenată la jocuri de noroc, nu numai că mi-a dictat numerele, dar mi-a zis și cât costă biletul – asta ca să fie convins că am scris ce trebuie – 16.90 lei. Am dat frumos binețe doamnei de la ghișeu (sau cum s-o mai chema și gaura aia prin care o vedeam), că așa se cade, am întins bancnota de 100 și biletul completat. I-am spus la revedere soțului, că nu-i frumos să vorbești la telefon când de partea cealaltă te privește și așteaptă un om, și-am închis. Angajata agenției a luat biletul și banii, a zis și ea costul – 16.90 lei, a numărat restul undeva sub mobilier, nu la vedere, apoi a pus banii pe tejghea, numărându-i încă o dată, foarte repede și cu glas mic, neinteligibil, în fața mea. Am remarcat imediat că ceva nu e în regulă, făcuse o adunare ciudată, ceva în genul “1, 2, 3 lei, 60 de lei și cu 20 egal 80, ok?”. Dar eu îi dădusem 100, ceva lipsea.
Derutată, tot gândindu-mă ca nu e bine ceva, dar rușinată să-mi arăt neîncrederea în fața ei, ca să nu se simtă jignită, îi mulțumesc, că așa m-a învățat mama, iau banii ca toanta, mă întorc scurt pe călcâie și plec, cu telefonul în mână, casca în ureche, pixul, ochelarii de vedere și restul de bani. În pragul ușii agenției, fac un pas mare în față, adică în exteriorul ei, și mă opresc să număr banii totuși, că mă gândeam încontinuu că nu era bine, chiar dacă copilul era în continuare în mașină, în caniculă, și mă aștepta. Ușa agenției era exact în dreptul casieriei. Număr rapid – 63 lei. Mai număr o dată – tot 63. La puțina matematică pe care o știu eu trebuia să am 83 de lei. Mă întorc iar scurt pe călcâie și intru din nou în agenție, mergând glonț la doamna. După cel mult 10 secunde, atât lipsisem…
(Va urma)
București, iunie 2013 – aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu