Scrisoare deschisă către omul cu zâmbet fals care mi-a surâs bine ascuns, de după mască, timp de 49 de ani

Foto: postnoon.com

„Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să ne întoarcă spatele” – Emil Cioran

Ante Scriptum: îl divinizez pe Cioran. Si, exact ca și el, scriu doar atunci când îmi vine să-mi trag un glonț în cap.

Bine v-am regăsit, dragii mei! Dor de voi…

Cine nu s-a lovit măcar o dată în existența sa de oameni veșnic zâmbitori, plini de veselie, cărora, odată ce cred că nu-i mai vede nimeni, le moare brusc toată drăgălășenia din priviri? Ba chiar și eu am fost și mai sunt încă printre ei, cei vizitați de efuziuni false.

Oameni care nu au puterea de a-ți spune în față că nu te (mai) pot suporta, oameni care nu au curajul de a-și asuma sentimentele neplăcute care-i cuprind la auzul glasului tău, ori la simpla ta vedere.

Stiți cu toții despre ce vorbesc, mi-e imposibil să cred că doar eu am trăit mirarea la întâlnirea cu cei lipsiți de onoarea de a te lămuri frust, dar onest, asupra lucrurilor care nu mai funcționează firesc în relația cândva corectă dintre voi.

Aflați într-o mare de lume, te îmbrățișează plini de porniri sentimentale sau, pur și simplu, te măsoară zâmbind strâmb cu o privire care face cât o mie de cuvinte neplăcute: “fac frumos pentru că sunt civilizat, dar nu te (mai) pot suferi”. Deși tu n-ai pus niciodată semnul egal între adevăr și minciuna socială și credeai, sincer, despre acel om drag, că e mai presus de convențiile false și rigide ale unei societăți îmbrobodite de uzanțe profund închistate, interesate, fățarnice si ipocrite.

Asta în timp ce ție îți explodează o venă-n tâmplă încercând să înțelegi unde, când și cum ai greșit. Pentru că ție îți pasă, n-ai avut o relație conjuncturală cu omul acela, pentru ca tu nu ai relații formale cu nimeni, omul ți-e pur și simplu drag. Și-atât. El și alții ca el, toți cei care, la un moment dat, au ales calea asta întortocheată a minciunii ridicate la grad de civilizație.

Și doare. Mai întâi, doare pentru că nu înțelegi. Pe urmă, doare lipsa de încredere a celuilalt în capacitatea ta de a-ți accepta propriile greșeli (dacă ai greșit, că poate nu e aici dezlegarea misterului), te arde că tu chiar știi să-ți ceri cinstit iertare și chiar să simți bucurie că poți s-o faci.

Apoi te ustură ușurința cu care cineva pe care tu l-ai ales până la capătul vieții, pentru că tu crezi in oameni, nu te împrietenești cu situații profitabile ci cu un suflet pe care-l dorești pereche, se leapădă de tine și de tot ce-ați trăit, clădit și simțit împreună. Te seacă nepăsarea lui de a alege un mod de-a dreptul trivial pentru a te răni, când tu, complet descoperit, înveșmântat din cap până-n picioare doar cu pânza atât de fragilă a încrederii, te întorci senin cu spatele lăsându-i la îndemână, trofeu, ca pe un călcâi al lui Ahile, toată prietenia și dragostea. Dar doar pentru a fi cât mai franjurat sfâșiate de colții lui…civilizați.

Oare în numele a ce poți fi atât de crud?

În numele cărei diplomații crezi că ți-ar fi scuzată o astfel de rană, în numele cărui ideal nobil? În numele cărei faime sociale faci jocuri lipsite de sinceritate crezând că ești o persoană de lume, ba chiar educată și dreaptă?

Sau chiar doar “interesul poartă fesul” în viața asta pe care o dorim mai bună și mai dreaptă dar, în care vorbim, de fapt, doar cu nonșalanță și superficialitate despre prietenie, dragoste, onestitate, corectitudine?

În numele cărei validări sociale faci jocuri mincinoase cu cei din jur și cu propria ta conștiință? Nu e un premiu prea lesne și doar aparent câștigat intrarea, în acest fel, într-o lume care-ți va zâmbi și ție fals de îndată ce nu-i vei mai fi de niciun folos?

Câștigarea unui loc pe podium, călcând peste cei ce te  respectă, stimează și te iubesc, punând în felul ăsta nedemn, mai presus de ei, interesele tale vremelnice și acordarea unei recunoașteri lipsită de adevărată considerație de către o lume goală de conținut și la fel de avidă de renume ca și tine, nu te ridică. Nu te transformă în ceva nici mai bun, nici mai valoros cu adevărat decât ești în realitate.

Când cortina cade și te retragi în pătrățica ta de existență reală, tot cu tine rămâi, iar societatea pentru care ai demolat adevăruri constante și  neîntinate de niciun interes nu e lângă tine ca să-ți dea onorul. Și nici nu ți l-ar da vreodată dacă n-ar avea ceva de câștigat din asta, dar orgoliului tău îi este imposibil sa accepte o astfel de justețe. .

Dar, exact atunci când, corect si dureros, ți-ai răzuit de pe chip masca aceea fără de care, în societatea ta mult iubită, nu contezi nici cât un bănuț oxidat, cum ești?

Nu ți se pare că zâmbetul tău a devenit acru și cam prea ascuțit ca să mai fie plăcut? Nu arăți ca și cum imaginea ta răsfrântă din oglindă te-ar lua peste picior și și-ar râde de toate ifosele tale de mai devreme? Nu arăți, cumva, ca și cum ți-ai fi furat singur caciula? Ca și cum ai fi urât, singur si neiubit cu adevărat de nimeni?

Arăți ca și cum toate animalele sociale, infame altfel, în mijlocul cărora erai atât de mândru mai devreme, ar fi smuls cele mai bune și frumoase bucăți din tine fără să aibă, de fapt, nevoie de ceva din sufletul tău, doar pentru plăcerea pe care le-o dădea mutilarea ta.

Însă, din nefericire, lângă aceeași oglindă străjuiește în continuare masca. Aceeași. Cea pe care ți-o vei atârna pe figură mâine, din nou, pentru a continua ceea ce ai început deja în forță: propria ta distrugere.

Numai că eu nu voi mai fi acolo. Mâine eu nu pot să-ți mai urez succes.

Pentru că te iubesc.

Urziceni, 23 iunie 2013