Suntem Iubire

“Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă. Și nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înțeleagă.”  – Profetul

Când începi să te crezi infailibil și te autointitulezi, în capul tau, Dumnezeu, tot atunci începi și să o dai flagrant și ridicol în bară. Da, eșuând lamentabil ca ultimul dintre începători în orice ai întreprinde. Pentru că, mai mereu, norocul are și el mândria lui și începe să-l părăsească pe cel care s-a încrezut prea tare în veșnicia șansei pe care soarta i-a hărăzit-o, jucându-și inconștient, ca la păcănele, fiecare bucățică de fericire pe care a primit-o în dar.

Eu am credința imposibil de zdruncinat, cum că norocul și dragostea le primim condiționat. Și, până la proba contrarie, merităm toată fericirea pe care o viață de om o are înscrisă în ADN. Dar termenul de valabilitate pentru fiecare grație depinde de știința noastră, consecventă în a mulțumi proniei pentru tot, și de bucuria cu care știm să împărțim Iubire, din preaplinul dăruit nouă, cu cei mai puțin binecuvântați ca noi.

Însă văd în jurul meu ființe care-au uitat să mulțumească Cerului pentru o sănătate splendidă, așa că și-o riscă inconștient traversând strada prin locuri nepermise, să zicem.

Ori exemplare de-o rară frumusețe exterioară, etern nemulțumite de înfățișarea lor fizică, excepțională altfel.

Văd oameni bogați făcând slalomuri uriașe, excesiv de riscante,  pentru a-și umple conturile care stau oricum să explodeze de umflate ce sunt.

Privesc spre semenii mei cu familii frumoase ce părăsesc regulile unei morale primare, instinctive, doar pentru a alerga în urma primei Fata Morgana ivită la orizont.

Ori personaje puternice, stăpâni vremelnici și nedemni peste prea multe destine, oameni care ar putea naște doar zâmbet în jur, și care nu găsesc oportun să declanșeze în viețile ce depind de ei mai nimic în afara lacrimilor.

În mintea mea, cu toții au uitat, ori nu mai înțeleg, în ce colț din existența lor sălășluiește Dumnezeu. Și că Dumnezeu e Iubire. Și ca Noi suntem Iubire, după chipul și asemănarea Lui. L-au pierdut și s-au pierdut. Oameni ce azi merg singuri pe drumuri mult prea înguste, egoiste, lipsite de dragoste, de compasiune, de fericire, de grijă și bunătate pentru ei și pentru cei de lângă ei. Calcă pe căi de forță brută siluindu-și, în primul rând, propriile lor existențe, transformând astfel un drum inițial norocos într-unul sterp, uscat, lipsit de strălucire, abandonându-se doar unei curse spre nicăieri.

Lipsa dragostei ucide. Omoară omenia, decapitează morala, înjunghie fiecare răsărit și asfixiază amurgul tuturor zilelor. Împietrește inima și întunecă rațiunea. Naște distrugere și populează  coșmarurile din nopțile înstelate. Lipsa dragostei ucide bucuria de-a trăi, ucide fericirea de-a ridica oameni de zăpadă și de-a mângâia primul ghiocel. Omoară visuri și speranțe. Alungă curajul.

Oamenii lipsiți de fericire învață la schimb ura și-o mormăie în sinea lor în fiece secundă, așa cum, seara, copiii cuminți spun Crezul la marginea paturilor lor înmiresmate cu smirnă și dragoste.

Oamenii neiubiți sunt cele mai neajutorate creaturi ale Universului. Oricâtă putere, bani, sănătate, noroc și faimă ar avea.

Oamenii fără dragoste, cei care nu sunt în stare de Iubire, sunt printre noi, uneori de mână cu noi.

Și numai Dragostea i-ar mai putea salva. Iubiți-i!

20 iulie 2012