„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” – (Matei 22, 39)

foto: The inevitability of time – Pieta

Povestire cu patru personaje principale:

O altă eu – Carmen Voinea, nu Carmen Voinea-Raducanu

Bătrânica – O anonimă

Doamna Profesoară – O anonimă

Domnul comandant Gheorghiță – domnul comandat Gheorghiță

Medici, asistente, femei de serviciu, oameni necăjiti, rude, prieteni, polițiști, oameni obișnuiți, bolnavi, brancardieri/

*

Nu mi-aș fi adus aminte de ea acum, în mijlocul primăverii, dacă nu aș fi văzut știrea la televizor. De fapt, îmi amintesc de ea în fiecare clipă a vieții mele, de atunci încoace, dar nu v-aș fi spus-o așa curând vouă. E doar o poveste. O poveste de ascultat, de citit si de urât. Iarta-ma, Alice, dar a fost odata, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit azi…

*

Când am ieșit singură în aerul rece al serii aceleia de sâmbătă, 6 decembrie 1997, eram amorțită. În minte nu mi se zbătea decât un singur gând, în mintea mea o singură întrebare bătea la porțile închise ale creierului: “și acum, eu ce fac, încotro s-o apuc?” Nu reușeam să leg niciun cuvânt, oamenii încercaseră să-mi vorbească, să mă mângâie, dar eu priveam mută, dincolo de ei, departe, în amintire. Plecasem într-o călătorie despre mine însămi, retrăindu-mi, în adâncuri, ultimele 5 zile de viață ca și cum, în zilele acelea se ascundea, perfid, răspunsul la întrebarea care ma înnebunea.

*

În decembrie 1997, holul transformat în sală de așteptare pentru saloanele de Terapie Intensivă de la etajul 1 al Spitalului de Urgență Floreasca era, de fapt, Valea Plângerii. Cu lacrimile vărsate acolo zi și noapte s-ar fi putut spăla toate scările spitalului cu șapte etaje, în fiecare zi. Ori păcatele de-o clipă ale unei umanități cu memorie scurtă și cruzime de fiară sălbatică.

Zidurile scorojite, murdare, lifturile defecte, femeile de serviciu neîngrijite și molcome, asistentele fâșnețe alergând de colo-colo, medicii blazați cu voci răstite erau spectacolul pe care l-am privit incontinuu 4 zile și jumătate, așezată inert pe un scaun din placaj jumulit care-mi rupsese din prima clipa ciorapii, ori prăbușită direct pe cimentul jegos si rece, rezemată de ziduri cu zugraveală mizeră.

Ca și mine, pe scaune rupte, sfâșiate, jumulite, demult scoase din uz într-o lume mai bună, stăteau oameni cu fețe albe și ochi înroșiți de lacrimi și nesomn. Vegheau. Așteptau. Sperau. Se rugau și implorau pronia cerească să se scoboare la ei din înaltul cerurilor. De fapt, nu atât la ei cât, mai ales, la cei dragi lor, la cei care zăceau în comă, dincolo de ușile acelea albe din pvc, în saloane pline de aparate ciudate, cu fire, cu tuburi și cu ecrane luminoase pe care se vedeau licărind linii și cifre colorate. Cine a intrat măcar o singură dată într-un astfel de salon cunoaște scenografia și atmosfera, cine nu, să-i mulțumească în genunchi Domnului și sansei pentru asta.

Însă nu despre viața care pâlpâia fragil și palid dincolo de ușile saloanelor vreau să vă povestesc, ci despre aceea de pe hol. Despre oamenii distruși de durere dar plini de speranțe, de cele mai multe ori deșarte, despre ființele care așteaptă o veste bună sau o clipă când li se permite să intre și să-și mângâie dragul aflat pe pragul dintre a fi și a nu mai fi.

Tovarășele mele de drum mut erau o bătrânică de la țară și o doamnă profesoară frumoasă și demnă, din provincie. Cu ele mai schimbam o vorbă, mai împărtășeam din disperare, când și când.  Eu le spuneam despre mama, bătrâna ne spunea despre fiul ei, iar doamna profesoara despre fratele ei.

O altă eu:

–       Mama a început să se simtă foarte, foarte rău, în dimineața de 1 decembrie. Era luni. Ieșise din spital de două săptămâni și medicii se feriseră să-mi spună că ceasul plecării ei se apropie. Ori poate că nici ei nu-l bănuiau a fi atât de aproape. Când mama mi-a spus cu glas stins să chem ambulanța, credeam că va fi una din crizele ei obișnuite și ca totul va trece cu bine după încă o perioadă lungă de spitalizare. Pentru că nu voiam să cred ceea ce inima mea îmi bătea de vreo lună în fiecare secundă: va pleca, pleacă, se duce. După doua ore de așteptare fără sfârșit în care mă implora să-i aduc salvarea mai repede că nu mai poate, iar eu urlam cu disperare din 3 în 3 minute la dispecerul stației de ambulanțe, a apărut o Dacia 1300, fără targă, fără medic, fără niciun aparat de resuscitare, fără un om pregatit real pentru a o salva. Mama se pierdea și eu credeam că adoarme și mă bucuram, cădea în leșinuri scurte și eu o mângâiam să aibă somnul lipsit de chin. A mers pe picioare până la ambulanță, am îngrămădit-o cu forța pe bancheta din spate când ea nu mai respira deja și-am ajuns la Floreasca în câteva minute. La camera de gardă a intrat fără suflu, vânătă și cu o privire de animal hăituit. Apoi, nu mai stiu cum, am ajuns la un departament special, la etajul cinci, într-un salon pentru cei monitorizați în permanență. Spuneau că e bine, că-și va reveni, că acum are oxigen și respiră perfect, doar tensiunea e un pic mărită. Ea zâmbea aprobator, încurajator, liniștitor. După ce-am rămas câteva ore pe holuri, săpând șanțuri într-un du-te-vino neliniștit lângă ușa medicului mamei, am plecat acasă ușurată, încărcată de vorbe bune și speranțe. Trecuse spaima, se terminase cu frica aceea paralizantă care mă însoțise până când am văzut-o pe mama conectată la tot soiul de aparate, înconjurată de oameni competenți în halate albe.

Nu mai știu cum a decurs noaptea de luni spre marți, dar dimineața zilei de 2 decembrie m-a găsit oarecum veselă, bine dispusă. Am tras de timp până când am plecat spre spital, nu știu de ce, apoi am oprit pe drum și-am cumpărat fructe și iaurturi proaspete. Cred că era trecut de ora 14.00 când am ajuns la etajul 5, lângă patul unde o lăsasem pe mama. În locul ei era o femeie străină.

Am fugit tremurând, ținând strâns punga cu târguieli în brațe, către încăperea unde stăteau asistentele acelea drăguțe ce mă lăsaseră să intru: “Doamna din pat nu e mama! Unde e mama mea?” am strigat la ele cu moartea în inmă. “Stați puțin, domnișoară, cum nu e mama dumneavoastră?” “Nu e! E altcineva!! Unde e mama mea???” “Cum o cheamă pe mama dumneavoastră?” m-au întrebat grăbite, îndreptându-se către salon. “Georgeta Irimia.” “Ah, da…nu e ea, aveți dreptate, stați puțin s-o chem pe doamna doctor.”

Nu mai știu ce-am gandit în cele câteva minute c e s-au scurs până la sosirea medicului, dar e sigur că nu m-am gândit la nimic foarte rău, deși așa ceva nu mi se întâmplase niciodată prin periplul meu de-o viață cu mama prin spitale. Cu toate că, undeva, în adâncul meu, vestea sosise deja, știam.

“Domnisoară Carmen, stați liniștită, trăiește, nu vă speriați. Am mutat-o doar. Nu știm ce s-a întâmplat astă-noapte, totul era bine și, deodată, a intrat în comă. Profundă. De fapt, am resuscitat-o cum am putut, ăăăă…Este la Terapie Intensivă, la etajul 1, mergem acolo să discutați cu doamna doctor care se ocupa acum de ea. Să nu vă speriați orice v-ar zice, că…ăăăă,  așa e ea, e cam dură, vă rog mult nu vă speriati, va fi bine.”

Lumea mea frumoasă se prăbușise, mama în comă?!?! Mama MEA???

La etajul 1, la Terapie Intensivă, doamna doctor cu voce aspră și ochi triști și buni a vorbit cu mine fără anestezie. “Domnisoară…” “Carmen, Carmen Voinea.”” Domnișoară Voinea, pregatiți-vă.” “Pentru ce?? ”Nu știu cat mai durează. O oră, o zi, o săptămână, o lună, cât îi rezistă inima. Atât. Se duce. Îmi pare rău. Resuscitarea a fost la limită. Vă sfătuiesc să nu intrați la ea. Eu nu o să vă împiedic, dar nu e un spectacol plăcut, e în comă profundă. Nu aveți cu ce s-o ajutați, nu mai știe nimic, e ca și moartă.”

N-am ascultat-o, am intrat, scurt, când mi-au permis. Mama mea era dezbracată, acoperită de un cearceaf doar, conectată la o mie de tuburi și aparate piuitoare, înțepată cu o sută de ace.

Asta e povestea mea.

Bătrânica:

–       Maică, băietu’ meu era plecat cu căruța, aducea niște lemne de la o femeie din satul vecin, le-am luat cu împrumut, nu știu de unde le-om da acu’ înapoi. Și-a venit un nebun cu mașina mică și-a intrat în el, pe șușea. Zic oamenii de la Militie, asta, Politie, că a căzut din căruță direct cu capul de betonul asfaltului. Vai de capu’ mieu, maică, cu el ce mă mai ajutam în bătătură, nu știu ce-o să mă fac, că noi suntem oameni sărmani. Noi suntem de aci, de lăngă Giurgiu, băietu’ n-are femeie, nu s-o însurat până acu’ cu toate că are 25 de ani. Am și-o fată, fata-i măritată la oraș, la Giurgiu, are copchii, are servici, are năcazurile ei, n-are nici bani, că nu prea se înțelege cu bărba’su, n-are cum sa vie, o să stau cu el eu. N-am mamă nici bani, nu știu ce să fac. Mă rog și eu la Dumnezeu să scape, să nu rămâie neom, în reanimale când ajungi e de rău, doctora o zis că poate se face bine, da’ ce știe ea? Că doară nu-i Dumnezeu! La El  mi-i nădejdea!”

Doamna Profesoară:

–       Fratele meu era plecat în Canada, a fugit pe vremea lui Ceaușescu, a trecut Dunărea înot până la iugoslavi, a stat în lagăr. Ne-au chemat la Securitate, ne-au interogat de multe ori, că să zicem tot ce știm, dar ce să știm noi? A fugit și ne-am trezit într-o zi – nu mai știam nimic de el de două săptămâni – cu telefon de la el. Era în lagăr, în Iugoslavia, voia să ajungă în Canada. Și-a ajuns, era inginer. A găsit serviciu, s-a și însurat cu o canadiană, are și un copil, dar a divorțat între timp. Nu l-am mai văzut din ’82, de 15 ani. Mama a murit cu dorul de el și-acum el s-a întors pentru mine. S-a dus să-l ia de la aeroport un vecin, prieten cu el din copilărie, eu aveam ore la școală, cu copiii, n-am putut să merg, n-am găsit pe cineva să-mi țină locul. Și pe drum au avut accident cu mașina, vecinul a scăpat fără nicio zgârietură, iar el, uite, zace în comă, nu știe nimeni să ne spună ce-o să se întâmple. Sper să traiască, mi-e așa de dor de el!…Nu poate Dumnezeu să fie așa de crud și să mi-l ia, numai pe el îl mai am pe lume, mama s-a dus nemângâiată, eu sunt nemăritată, n-am nici copii!”

*

Poveștile din Valea Plângerii semănau mult între ele, și ceea ce-i lega pe oameni erau lacrimile și speranțele. Se ajutau cum puteau, își țineau unii altora bagajele când o asistentă făcea un semn către cineva, cum că acela poate să intre repede să-și vadă omul iubit: “Un minut! Nu e voie mai mult!” Apoi, ceilalți, îl întrebau când ieșea cum e. Sau îl mângâiau și-l lăsau să plângă liniștit când totul, în salonul de spital, era fără speranță. Cei din București împărțeau cu cei din provincie ceea ce aveau prin sacoșe, fructe, un sandwich, un pahar cu apă. Eu eram din București, mă simțeam privilegiată, puteam să fug acasa și să fac un duș, să aduc ceva de mâncare, să-mi schimb hainele. Doamna profesoară era deja de două săptămâni acolo și se spăla, când o lăsau asistentele, într-o baie din vreo rezervă de la alte etaje. N-avea haine de schimb, n-avea nici bani, îi terminase. Îi mai aduseseră prietenii câte ceva, trăia pe holul acela cum putea. Sperând, neputând să se despartă de fratele ei, atât de așteptat ani în șir și acum inert, conectat la aparatele care încă-l țineau în viață. Bătrânica era de 5 zile acolo. Primea portocalele de la mine cu un zâmbet timid, știrb, cu ochii apoși, atinși de cataractă ațintiți drept în ochii mei, spunând “bogdaproste, maică!” mereu, de zece ori pentru orice.

Mama a ieșit la un moment dat din comă, o minune, ziceau asistentele. Medicul a clătinat doar din cap și mi-a spus să nu sper nimic. Nu putea vorbi, era intubată, mi-a scris pe o foaie de hârtie “ce s-a întâmplat cu mine?” “Nimic grav, te-ai simțit puțin mai rău și te-au mutat în alt salon, aici au mai multe aparate, dar o să fie bine” am mințit eu senin, zâmbind mereu, disperată și cu sufletul în mii de fărâme. Apoi i-am spus că o iubesc, am întrebat-o dacă și ea mă iubește, și-a mișcat capul în semn că da. Mă pregăteam de despărțire… Ciudat, în momentele acelea am avut sentimentul că mă urăște, nu eram convinsă deloc ca așa ar fi fost, cum încerca să-mi zică. Am rugat-o să mă ierte pentru toate supărările pe care i le-am provocat și mi-a făcut același semn iritat din cap, că da, dar simțeam că răspunsul e tot „nu”. Apoi i-am mângâiat mâna și i-am acoperit-o de sărutări disperate – și-a retras-o cu nervozitate, puțin, atât cât a putut, pentru că era legată de pat. Am ieșit de acolo distrusă, plângând în hohote, aș fi vrut să mor eu și să trăiască ea, tot corpul ei era distrus de suferință, când o resuscitaseră și o intubaseră, cred că îi rupseseră sternul. Îmi venea să urlu ca lupii, să se deschidă pământul și să mă ia înăuntrul lui, să nu-i mai văd chinul cumplit, să murim împreuna ca să nu ne mai doară pe niciuna nimic.

În Valea Plângerii m-au îmbrățișat tovarășele mele de suferință, bătrânica și doamna profesoară m-au strâns în brațe, mi-au șters lacrimile care nu se mai opreau oricum de zile și nopți întregi. Nu eram singură, ele înțelegeau tot, erau ca mine, alături de mine.

*

Joi, 4 decembrie, pe la prânz, mă pregăteam să merg acasă să mă spăl, să mă schimb și, poate, să-mi întind oasele într-un pat măcar 30 de minute. Doamna profesoară se uita la mine cu ochi rugători, ar fi vrut să-mi spună ceva și parcă nu avea curaj. În schimb, bătrânica m-a rugat s-o iau și pe doamna cea frumoasă și bună, să-și facă și ea un duș. “Ei îi e rușine să zică, fă-ți, maică, pomană cu un om amărât, dacă vrei, că poți. E femeie tânără, mai mare rușinea să stea nespălată.” Pentru ea nu a cerut nimic. După două zile și două nopți petrecute împreuna, sigur că am luat-o la mine, chiar mă și gândisem să-i propun eu asta înainte să mă roage cineva. Am ajuns acas amândouă, am trimis-o la duș, i-am dat prosoape curate, am așezat-o la masă, i-am dat o bluză curată de la mine și-am rugat-o să meargă în dormitor să se întindă și ea pe un pat măcar pentru o oră. În patul mamei mele. Dar doamna cea blândă era foarte panicată, n-avea liniște, se gândea că dacă-și revine tocmai atunci fratele ei și ea lipsește? În plus, își lăsase și poșeta bătrânei, plecând în grabă, nu avea nimic la ea. Am convins-o cu greu să fie liniștită și nu mai știu cum am adormit pe canapea. M-am trezit cu o teamă îngrozitoare, aveam sentimentul că ceva cumplit s-a petrecut sau urmează să vină și când am deschis ochii, doamna profesoară mă privea fix, hulpav parcă, straniu, cu ochi lucioși de pisică, așezată comod într-un fotoliu de la capul canapelei unde mă furase somnul. Când m-a văzut că deschid ochii a tresărit, parcă fusese în transă și tocmai revenise în realitate. Se trezise înaintea mea, deși nu trecuse nici măcar o oră de cand ațipisem. Ne-am îmbrăcat în grabă, ea tot vorbea despre poșeta ei lăsată în grija bătrânei mame, ne-am urcat în mașina, mi-am aruncat geanta pe bancheta din spate, iar ea a luat-o de acolo, s-o țină în brațe, să nu sune telefonul cumva. Și am plecat spre spital în viteză, cu sentimente încă amestecate, ciudate. Când am ajuns, nu erau locuri de parcare, iar ea era din ce în ce mai speriată, bâiguia ceva despre fratele ei, fără oprire. A coborât în fața spitalului cu poșeta mea, spunând că ne vedem sus, că are un sentiment rău de tot, nu mai așteaptă să găsesc loc pentru mașină. Iar eu am știut de când a trântit portiera.

Am șțiut, îmi devenise clar totul, oricât își dorea toată ființa mea să nu accepte un adevar atât de evident și necruțător.

*

În Valea Plângerii nimic nu se schimbase în orele acelea. Unii plângeau, alții fumau, iar bătrânica privea în gol cu ochii ei senini, strângând în brațe geanta doamnei profesoare. Mama era tot în comă.

“Unde e doamna profesoară?” “Păi, nu e cu matale? Că ați plecat împreună.”

Am început să țip isteric, fără să mă mai pot controla. Am urlat cât am putut, am căzut în genunchi și am zbierat până când am rămas fără glas, am râs cu spasme până când două asistente venite în fugă m-au pălmuit cu putere și mi-au aruncat cu pumni întregi de apă rece pe față, târându-mâ de haine ca să mă poată ridica de pe jos unde mă tăvăleam dement. Încercau să mă liniștească, să mă sedeze cumva, cu ceva.

Imposibil. Înțelesesem, pe pielea mea, la 33 de ani, murind un pic, că există o specie de om pe pământ fără niciun pic de compasiune pentru semenii lui. Nemilos și de o ferocitate fără limite. Jefuitorul, nu de cadavre, ci mai rău, de oameni în agonie, distruși, disperați de durere. Și asta mi-a provocat o cădere psihică cruntă, șocul era mai presus de orice simțisem din cele rele vreodată, până atunci.

*

În fața polițistului secției de Poliție de pe  Ana Ipătescu – acum Lascăr Catargiu, – de care aparținea Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, vorbeam plat, logic și coerent dar fara niciun sentiment, plângând ușor, cu sughițuri mărunte. Iar când a intrat în birou comandantul Gheorghiță, l-am recunoscut imediat. O cunoscuse pe mama, mă știa și pe mine de ani de zile, era un prieten de familie. Era șocat să mă vadă acolo, în secția lui, victimă a propriei mele naivități, învinsă, pierdută, disperată. Iar povestea mea îl făcuse să-și iasă cu totul din fire. Poșeta mea dispăruse odată cu doamna profesoară cea blândă, blondă, inteligentă, sensibilă și fină. Fratele ei nu exista, era doar o născocire a unei minți diabolice, bolnave. Aflasem deja că ea, când intra la Terapie Intensivă, de fapt, cerea permisiunea asistentelor doar să meargă la toaletă. În geanta ei abandonată în brațele bătrânei la fel de naive ca mine erau doar ziare vechi mototolite, o revistă cu integrame și un pix. După alerta pe care întâmplarea mea o dăduse în tot spitalul, adevărul ieșise la iveală. Doamna profesoară era o escroacă, nu o rudă a vreunui bolnav.  Mă studiase cu răceală și calcul timp de două zile și două nopți. Văzuse cât sunt de singură și cu câtă ușurință și candoare mi se înnodau lacrimile în barbă la durerea omenească, mă îmbrobodise bine cu suferința ei mincinoasă și apoi fugise cu poșeta mea cu bani cu tot, bani mulți, cheile de la casa mea, cheile de la casa mamei, telefonul mobil și, mai ales, cu actele. Nu mai aveam nimic, niciun act, nici ale mele, nici ale mamei, toate erau duse cu tot cu poșetă. Apucasem să scot din geanta și să las în casă doar bijuteriile mamei. Dar, pentru că ar fi putut să se ducă oricând după ele, în casa mea erau în acest timp, cât eram eu la Poliție, prieteni buni care-mi spărseseră ușa și-mi schimbasera butucul. Alții erau acasă la mama. Hoața îmi cunoștea foarte bine adresa și avea și chei și acte. Inclusiv cu adresa mamei.

Domnul comandat al secției de Poliție m-a certat cu milă și drag, mi-a explicat că femeia putea să mă ucidă când dormeam și era chiar convins de asta. Apoi mi-a promis că va întoarce orasul cu susul în jos până o va găsi, mi-a promis că o va prinde cândva. Și mi-a mai promis, mai ales, că dacă se întâmplă ceva cu mama, el va vorbi cu firma de pompe funebre, cu cei din conducerea spitalului și cu cei de la cimitir pentru a rezolva problema actelor lipsă.

În noaptea aceea și în zilele următoare tot spitalul a fost vânturat de polițiști, toată lumea știa ce se întâmplase, se interoga tot personalul, se luau declarații, se făcuse chiar și un portret robot al infractoarei. Și se descoperise deja și că acționase aproximativ în același fel, cu ceva timp în urmă, și la Spitalul Municipal. Dar parcă nu chiar atât de hain.

Iar eu nu mai înțelegeam nimic din tot ce mi se întâmpla. Zăceam în continuare pe holul de la etajul 1 al Spitalului de Urgență Floreasca, singură, cu mâna inertă așezată câteodată în palmele calde și bătătorite de muncă și strâmbate de reumatism ale bătrânei mame din Giurgiu. Noi două, o mamă și-o fiică, singure pe lume, în Valea Plângerii, așteptând nici noi nu mai știam ce. Poate doar milă dumnezeiască. Iar mama mea și fiul ei continuau să nu știe nimic de noi. Poate că mama, dacă ar fi știut ce trăiam, nu ar fi turnat și ea gaz peste flăcările iadului din viața mea, plecând cu adevărat, definitiv, la o zi și jumătate după această întâmplare. Pe 6 decembrie adică, sâmbătă, de Sfântul Nicolae.

Ori, poate că nu a fost vina ei.  Sfântul Nicolae, având prea multe de făcut în ziua aceea, cum ar fi cadouri de pus în ghetuțe copiilor cuminți, a știut ca mama mea era cea mai bună mamă din lume și-a chemat-o în cer, să-i țină locul pe lângă copiii din Rai cât era el prins cu treburi frumoase pe Pamânt.

*

Asta era povestea pe care o retrăiam în aerul rece al serii de 6 decembrie 1997 când am părăsit Spitalul de Urgență Floreasca. N-am găsit răspunsul la întrebarea “și acum eu ce fac, încotro s-o apuc?” câteva ore bune, până s-a coborât noaptea neagră peste oraș. Acasă nu mai era nimic pentru mine. M-am plimbat cu mașina în neștire, pe străzi știute și neștiute. Apoi am înțeles, am găsit răspunsul. Am intrat într-un magazin alimentar deschis non-stop, am cumpărat din toți banii refuzați de medici (alții, cei din poșetă erau departe), alimente, dulciuri, fructe și sucuri. Și-am oprit mai apoi în toate locurile unde vedeam oameni ai străzii, împărțindu-le. Nu, nu de sufletul mamei. Ci cadou, de la Moș Nicolae cel bun, acel sfânt pierdut de mine pentru totdeauna la etajul 1 al Spitalului de Urgență Floreasca.

*

Post scriptum: mi-a revenit sfredelitor în memorie frântura asta de viață trăită cândva, odată cu imaginile văzute la televizor cu jefuitorii femeii accidentate de la Craiova.

Pe doamna mea “profesoară”, o femeie aparent foarte fină și cu adevarat inteligentă, nu a prins-o nimeni, niciodată. Sau eu nu am aflat despre asta, deși m-aș mira. Acum ar trebui să aibă între 60 și 70 de ani. Deși domnul comandant Gheorghiță mi-a promis – și știu că a făcut mult pentru asta.  Probabil că, pentru ceea ce mi-a facut mie, femeia a scăpat nepedepsită de legile omenești.

La 12 ore după moartea mamei am primit un telefon acasă, cineva găsise și buletinul meu și al mamei, ambele acte plus agenda mea erau aruncate undeva, la vedere, pe-o stradă. Sigur, am plătit o recompensă ca să intru în posesia lor, pentru că nu am știut că trebuia să anunț Poliția și să fi mers cu ei să le recuperez, poate că găsitorii erau în legatură cu cea care mă jefuise, abuzând de disperarea și încrederea mea.

Fiindca tot veni vorba, vreți să știți dacă mi-am pierdut încrederea în oameni? Nu. Niciodată. Doar că, am înțeles că “homo hominis lupus est” nu e doar un dicton. Și că da, așa cum am spus-o acum ceva timp într-un alt fragment scris aici, din păcate, unii oameni sunt cele mai abjecte ființe care trăiesc pe acest pămaânt.

Am iertat-o pe femeia aceea care m-a chinuit când nu mai aveam nevoie de alte suferințe în plus, pe cea care mi-a făcut probleme când aveam eu destule și fără să mi le mai facă ea. Și aș vrea să-i spun, aruncându-mi vorbele în neantul unde s-a ascuns, că oamenii nu sunt ca ea, iar eu îi iubesc mereu, dragostea pentru ei nu a reușit s-o ucidă nici măcar ea. Poate că îi era foame, poate că avea nevoie de bani, poate…orice. Nu o urăsc, n-am urât-o niciodată. Nu mi-e milă de ea pentru că e o fiară sălbatică, va sfâșia mereu ca să supraviețuiască. Până într-o zi. Când, îmbătrânind, cea sfâșiată va fi ea, de o altă năpârcă, mai tânără, mai puternică și mai flămândă.

*

Post post scriptum: vă rog să mă iertați că nu sunt în stare să-mi citesc textul și să-l corectez. Probabil că este plin de erori, dar…nu pot. Nu mai pot, nu acum cel puțin. Vă asigur că iubesc limba română și că o respect în continuare, dar acordați-mi circumstanțe atenuante azi. Chiar dacă am fost incoerentă și chiar dacă am pus virgula între subiect și predicat…

21 aprilie 2012