1 Aprilie

„Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii mele şi să ţin în floare iubirea mea…”

Rabindranath Tagore

De când e lumea și pământul, omul este, de departe, cea mai ingrata ființă pe care tata Noe a cocoțat-o în luntrea sa. De ce spun asta și nu propovăduiesc superioritatea rasei umane? Pentru ca am exemple multiple că raționamentul meu e just, pornind de la zicala cu șarpele încălzit la sân care-și mușcă exact binefăcătorul (faptă care a ajuns să facă parte din cotidian ca vizita la frigider) și terminând cu răutățile unor femei vis-à-vis de altele, nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu auzi măcar o povestioară despre o astfel de lighioană, care, ori compostează fix mâna fină și plină de căldură a celui care a adapat-o în vremuri de restriște sau își tăvălește rivalele din capul ei prin toate mocirlele porcești.

“Ia uite, mă, ce noroc a avut aia, nemernica și nenorocita!” Cam așa sună și răsună cuvintele afurisit și feroce mușcate cu toți dinții, adunate compulsiv într-o frază definitorie a neamului femeiesc, căci, nu-i așa, parafrazând-o pe Chiriachița lui Tudor Mușatescu, nimic nu-i mai al dracului pe lumea asta ca norocul alteia. Indiferent cine ar fi aceea. Pentru că, ea este clar desprinsă din lumea noastră, a năpăstuitelor de soartă, a neiubitelor și înșelatelor, a bătutelor de nenoroc, a merituoaselor fără glorie. Și nenorocirea noastră este că „ea” a ajuns undeva foarte sus, imediat sub plafon, într-o dimensiune nici măcar visată de către noi, onestele, perfectele și pe drept aruncătoarele de pietre biblice.

Si, in timp ce dialogurile astea se lăbărțează întinzându-și lingav silabele la fiecare colt de stradă, în automobile de lux, în tramvaie aglomerate, la coafor, la cafenea, în metrou, la birou, pe băncuțele din fața scărilor de bloc, în scaunele înghesuite de la clasa economic a avioanelor de linie sau pe marginea piscinelor din cartierele rezidențiale, de obicei, norocoasele cu pricina merg înainte, urcând cât mai vioi scări sociale importante sau atingând real Marea Dragoste, indiferente la lătrăturile câinilor din urma caravanelor cu care se deplasează ele înspre fericire și împlinire.

Eu mă uit zilnic în ochii unor astfel de oameni porniți pe alții, femei și bărbați în egală măsură, prea ocupați să-și mânce unghiile de pizmă și mereu apucați de osârdia de a-i crănțăni de dos (măcar atât!) pe cei cărora le-a reușit ceva în viață, indiferent ce. Bănuiesc că nici voi nu sunteți marțieni, fie că vreți ori nu doriți, întâlniți specia mai sus descrisă cu o regularitate de ceasornic elvețian.

Dar să luam un caz concret. Când se încinge între femei discuția despre o “ea” fericită în dragoste “deși nu merită norocul ăsta la ce slută e și câți bărbați a înșirat, scârba naibii!”, colportoarele de știri mârșavo-senzationale se transformă subit: privirea le devine derutată ca a unor animale hăituite și li se citește pe obraz un soi de frică amestecată cu ură. Din toate astea înțelegi foarte clar și că n-ar vrea să fie prinse cu bârfa-n gură și veninul în colțul ochiului, dar și că și-ar sfâșia subiectul discuției dacă lașitatea nu le-ar fi mai mare decât răutatea.

Femeile de felul ăsta se aprind, dau verdicte, și aduc în prezent povești trecute despre rivalele lor, șușotind întâmplări adevarate sau imaginate în propriul laborator al transformării frustrărilor personale neacceptate, în adevăruri convenabile lor. Și, cu sigurantă, neștiute de alții.  Toate astea numai ca să capete un sprijin solid, cred ele, în demersul pornit întru desființarea aceleia care a îndrăznit să se împlinească în iubire fără acordul lor.

Dacă la pachet cu dragostea împlinită mai intra în posesia “nenorocitei” și o verighetă din aur alb cu diamante, niscaiva conturi bine fermentate, o căsuță ca-n povești, trei țoale firmate, o vacanță exotico-erotică cu al ei Rockfeller și ultimul model de mașină germană de top, drama se amplifică și capătă dimensiuni apocaliptice. Se compun la rigoare niște acatiste sangvinare având-o ca beneficiară pe biata femeie vizată și cu un destinatar important, nici mai mult, nici mai puțin, ci precis Ăl de Sus, nu vreun directoraș de departament, Șeful Suprem fiind astfel amestecat, fără de voia lui, în povești mult sub demnitatea și rangul său. Și absente de pe fișa postului pe care-l ocupă.

“Când o bate-o – și aici urmează un semn discret către cerul plumburiu de deasupra distinsei asistențe – nu vreau să fiu de față și nici să nu vină la mine după ajutor” o apucă brusc mila și nu prea, pe cea care ar fi ucis câteva clipe mai devreme. Și odată cu fraza asta clasică de incheiere, parcă se mai înmoaie și inima celei care urăște mai presus de orice norocul alteia. Încet–încet o lasă mai moale, aducându-și brusc aminte că trebuie să plece să-și ia copiii de la școală sau că are programare la stomatolog.

Exemple ar mai fi, despre oportuniștii iubirii încă n-am scris o literă, dar ei au un capitol separat, într-o altă poveste. Și n-am exemplificat nimic nici legat de mâinile bandajate inestetic ale oamenilor care n-au avut de lucru când au făcut un bine.

Dar azi închei aici,  fără  să uit  să vă aduc aminte că încă e 1 aprilie. V-am păcălit! Povestea mea e ficțiune pură, nu există așa mostre printre femei! Că doar se știe, ele sunt boarea și sublimul, bucuria și încântarea, zâmbetul și lacrima, suavul și lumina, frumusețea și candoarea, bunătatea și mângâierea, înțelepciunea și iertarea.

1 aprilie 2012