Mara si dragostea

“…Probabil drumul meu va duce-n iad

Ma-mpiedic de o lacrima si cad

Si iar adorm si iar mi-e dat un vis

Ca biata cifra 2 s-a sinucis.” – “ SPUNE-MI CEVA” – Adrian Paunescu

Va amintiti de Mara? Cea din povestirea rupta candva in zeci de bucati.

Ce nu stiti voi si stiu eu, e ca era o femeie ca toate femeile, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar cu un suflet interesant si cu trairi demne de visele cele mai nebunesti.

Astazi o sa va spuna chiar ea cate ceva despre dragoste. Dar despre dragostea ei neimplinita. Deoarece, ca in toate iubirile fara inceput dar si lipsite de sfarsit, Marei i-a ramas dragostea asta atarnata undeva, intre cer si pamant, intre intrebari fara raspunsuri si raspunsuri pe care, pana la urma, nu i le-a cerut nimeni. Mara nu a scris atunci despre fericire. Nici despre nefericire. Pentru ca nu stia sa scrie despre lucrurile astea, pentru ca n-a vrut nicicand sa le insulte reducandu-le la niste randuri care, multora, ar aparea patetice. Un lucru e cert insa: ea putea, vorbele acelea, cuvintele, sa le simta cu toata fiinta, in tot ce atingea, in tot ce o atingea. Si doar despre asta e vorba in viata, nu? Despre simtire. Sau ne…

Astazi, in scrisoarea mea catre voi, vor vorbi literele Marei. Despre ea si despre un zmeu inaltat chiar de ea catre cer. Doar ghilimelele imi apartin.

“ Candva am cunoscut un om misterios si l-am evitat cu teama, desi inima m-a impins mereu catre el. Azi, cand plecarea e atat de aproape, stiu sigur ca niciodata nu-ti pare rau de ceea ce ai facut, ci mereu de tot ce nu ai facut. Macar o noapte cu barbatul acela si mi-ar fi fost de-ajuns pentru toata viata, sau cel putin mi-ar fi luat gandul de la el. Naiba stie, oricum nu mi-ar fi ramas sentimentul asta de neimplinire pe care-l simt ori de cate ori imi amintesc de el, il visez sau il intalnesc. Cred ca pentru el sunt un fenomen: ma stie de atatia ani si niciodata nu m-a vazut cu vreun barbat. Niciodata nu m-a vazut decat singura, ori in compania femeilor. Niciodata nu a stiut mai nimic despre mine, cred ca nici numele meu nu l-a stiut prea bine.

Ce ciudata e viata, am ajuns sa scriu aici despre El. Si o fac doar la gandul ca oricine m-ar citi, sa afle de la mine ca daca azi, in prezent,  nu stii ce vrei, mai tarziu e degeaba chiar daca afli. Ca viata e aici si acum, niciodata maine. Da, cred ca lui, barbatului acela trebuie sa-i multumesc pentru intelepciunea mea tardiva.

Am fost mereu si am ramas o fiinta stearsa, care s-a strecurat timid printre oameni, cu sentimentul clar ca deranjeaza daca priveste catre ei. Mi-a placut mereu sa trec prin multime ca o umbra neobservata, sa bantui libera printre stele, doar eu si visarile mele, sa zambesc mai mult copiilor decat adultilor si sa privesc mai mult catre cer decat in apele involburate ale ochilor omenesti. Cu timpul m-am obisnuit asa si am inceput sa nu mai vad nimic in jurul meu, si-am alunecat cat mai nesigur printre oameni tacuti, tacuta.

Cand L-am intalnit, eram mult prea simpla in decorul pretios al acelei lumi bucurestene, aparent privilegiate, n-aveam cum sa atrag privirile. Ei erau cinici, eu eram inocenta. Eu stiam despre ei ca-s cinici, iar ei stiau despre mine ca-s proasta. Pe mine nu m-a deranjat lucrul asta niciodata si de aceea nu am incercat niciodata sa-i conving de contrariu. Cu foarte putine exceptii, pentru ei eram doar o fetita (aveam peste 30 de ani) naiva si neinteresanta, iar ei pentru mine niste oameni rautaciosi, acri si tristi. Probabil ca aveam dreptate si eu si ei.

Insa prietena mea era intre ei ca pestele in apa. Dar eu…Nu stiam sa numar bani, stiam sa numar puii de gaina din curtea supravietuitoarei mele bunici, feminitatea mea nu stia sa se evidentieze provocator, fustele mele nu se ridicau niciodata deasupra genunchiului, hainele nu mi se mulau niciodata pe corpul mic si fragil (pe atunci), nu intelegeam rautatea eleganta, ironia taioasa si nici macar nu stiam sa descifrez intortocheatele cai ale relatiilor dintre oameni in general, cu atat mai putin gandirea fiintelor ce locuiau in acea lume snoaba si usor ridicola. Stiam insa sa inventez povesti noi pentru copiii din orfelinate, mergeam in fiecare joi de la unul la altul si le spuneam o poveste despre un iepure. Care murea in poveste, un iepure roz. Acolo ma simteam libera sa pot fi ceea ce eram.

Imi amintesc cand L-am vazut prima oara pe cel care a devenit dragostea mea neimplinita. Eram cu amica mea si alti prieteni de-ai ei, iar El, asezat cu noi la masa, a cerut un pix sa-si noteze numarul de telefon al prietenei mele ca sa o invite la nu stiu ce petrecere data la el acasa. Indatoritoare si amabila, am scos rapid din geanta un pix si i L-am dat. El l-a rasucit intre degete, l-a privit, a notat si pe urma l-a aruncat pe masa privindu-ma drept in ochi cu raceala si a spus cu o voce inflexibila si glaciala doar atat: “ieftin”. Nu, n-a rostit “multumesc” . Pixul azvarlit cu dispret a cazut langa masa si nimeni nu a schitat niciun gest sa ridice de pe jos obiectul acela care le strica imaginea despre lume (probabil ca era sub demnitatea lor), dar eu m-am aplecat cu inocenta, l-am ridicat, l-am suflat de praf si l-am bagat senina la loc in poseta, zambind frumos cu toata fiinta, fara orgolii. Ma gandesc ca o femeie din lumea lor, in primul rand n-ar fi avut in poseta un pix ieftin. In al doilea rand, El nu ar fi facut asa ceva cu niciuna dintre ele. Si in al treilea rand, daca ar fi facut-o, in mod sigur ca ar fi fost pus la punct imediat, raspunzandu-i-se cu obraznicie la obraznicie, de exemplu, “da, pix ieftin pentru un barbat ieftin”. Urmarindu-mi reactia, pentru mine una naturala, pentru ei una ireala, El s-a schimbat la fata, s-a uitat fix in ochii mei limpezi si deschisi, neumbriti de niciun repros sau ironie, si a intrebat-o pe prietena mea: “cine-i ingerul asta nevinovat si de unde a mai aparut printre noi? E foarte frumoasa prietena asta a ta. Cred ca m-am indragostit.” Toata lumea a ras gandind ca am fost taxata, luata peste picior pentru naivitatea si lipsa mea de reactie. A ras si El, am ras si eu inrosindu-ma…A  doua zi, cand a sunat-o pe amica mea, invitatia la petrecere era si pentru mine. Cred ca, involuntar, atinsesem ceva ascuns bine in inima Lui seaca,  dar eu oricum stiam asta, citisem regretul in ochii Lui in timp ce radeam cu totii, n-aveam nevoie de confirmari. Si nu m-am dus.

Dupa aceea, in toti anii care au urmat mi-a fost frica de El. Si frica mi-a fost si de mine in preajma Lui, mereu, de aceea am fugit tot timpul si nu L-am lasat sa se apropie. Am devenit un soi de amici indepartati, ne-am imbratisat adeseori amical, de bun gasit sau bun ramas, ne-am intrebat banal si staruitor de cateva ori “ce faci?”. Nu a avut niciodata numarul meu de telefon, desi a incercat de cateva ori sa-mi ia mana in palma lui si chiar mi-a facut, plin de stangacie adolescentina, cate un compliment, cand si cand. Chiar si acum, cand ma vede se lumineaza tot. Si eu infloresc si brusc ma tampesc, nemaistiind ce sa spun sau sa fac. Asa ca, daca nu tac, de obicei sunt penibila. E ceva nerostit si neintamplat intre noi si ne leaga cu un fir invizibil, se vede de la distanta si e observabil si dinafara. El e dragostea mea niciodata implinita.

Uneori imi vine sa arunc cu mine de sus. De la etajul cel mai inalt. Poate reusesc sa plutesc. Mi-e imposibil sa schimb ceva in mine, oricat m-as gandi la etajul acela  (80, da sefu`, multumesc!) de unde, in cadere, zborul se transforma in zdrobire.

Orice as face, stiu ca sunt incorigibila si nu ma voi schimba niciodata. Nu pot trai fara dragoste, chiar cu pretul prabusirii.”

8 martie 2012