„“

Imoralitatea moralei

de

„De ce n-ai riscat? De ce nu ai crezut în minunile pe care ai fost în stare să le săvârşeşti? Iar tu nu ai niciun răspuns. Şi doar asculţi, înfrânt, cum plânge trist copilul pe care l-ai ucis în tine…”  – “Cel ratacit” – Aurelian Silvestru

 

 

foto: www.thesims3.it

 

 

Viața mea a stat la pândă mereu, ascunsă viclean în spatele semnelor. Uneori zâmbind domol, alteori răutăcios și, de câteva ori, rânjindu-mi de-a dreptul, cu cinism. Numai că eu, semnele, la început nu le-am observat, apoi mi-am zis ca sunt pure coincidențe și nu le-am luat în seamă. După care, normal, le-am numit dorințe personale bine ascunse. Nu. Eroare. Era doar viața mea. Ce-și făcea, mereu atentă la detalii, datoria, tragându-mă, de fapt, insistent de mânecă. Pentru cine avea ochi să vadă, nu pentru mine. Eu, cea mai oarbă dintre cârtițe, n-am văzut, n-am auzit, n-am priceput. Și-am mers înainte. Orbecăind ridicol printre oportunități, țopăind caraghios și luând constant o distanță apreciabilă de fiecare șansă, distrugând cu inconștiență revelații. Și-am mers, așa, nici drept, nici strâmb, nici țeapăn, nici încovoiat. Doar alandala, ca o ființă care și-a pierdut și busola și capacitatea de a se controla locomotor. Ca o marionetă mânuită de un păpușar și beat și prost. Am înaintat tembel, șontâcăind cu stângăcie și candoare. Sau bătând pasul pe loc, caraghios și neghiob. Ori dând înapoi cu o încăpățânare lipsită de sens. Alegând tristețea în locul veseliei, optând mai mult pentru lacrimă și rareori pentru surâs, ignorând trebuințele inimii și favorizând aparenta dreptate supremă a rațiunii, cea care, din păcate, doar punea degetul pe răni deschise, grăbind astfel infectarea, nu cicatrizarea.

 

Astăzi nu mai e timpul poveștilor despre fericire. Nici despre nefericire. Azi nu mai spun nimănui nimic despre zâmbet ori despre lacrimă. Nu e clipa potrivită cuvintelor despre dragoste, iar vremea urii nu mai există. Dar e clipa când trebuie să alung din mine o istorie despre o copilă, o adolescentă și o tânară femeie. Și, desigur, o femeie-adult. Și cum, prea timpuriu, în viețile lor s-a început, și s-a continuat mai apoi, construcția monstruoasă a unui templu închinat rațiunii. Cel clădit pe ruinele îngropate de vii ale simțirii, în numele unei morale pe care niciodată n-au reușit să o înțeleagă niciuna dintre ele.

Toate ființele de mai sus au primit ca lecție primordială de viață exercițiul înfrânării sentimentelor. Pentru că, la ele, tot ce pornea din inimă primea ca răspuns: “nu e frumos”, “nu se cade”, “nu e bine” și, mai ales, “nu e voie!”. “Nu!” era răspunsul la orice dorință adâncă se năștea în sufletele lor, “da, da, da!” se auzea doar atunci când rațiunea dădea din coate ajungând în capul mesei.

Copila voia să țopăie în pat până se rupeau arcurile, să plutească sub umbrela deschisă sărind de pe șifonier. “Nu e voie, vai!”

Adolescenta își dorea să se privească în oglindă cu cochetărie, să i se spună că are picioare frumoase și părul poleit cu aur. “Nu se cade, fii decentă, gândește!”

Tânara femeie își dorea să zboare până la stele cucerind Universul, să meargă pe drumuri alese doar cu sufletul. “Nu e cu putință, raționează, nu ai niciun viitor!”

 

În ziua în care a întâlnit dragostea, femeia-adult învățase deja toate lecțiile despre renunțarea la inimă. “Hm…nu e bine, nu e momentul acum, nu, nu pentru El! Pentru că, logic discutând, nu e el acela. Ia sucește tu cheia în contact, pornește creierul și ai să înțelegi ce-ți spun. Chibzuiește!” Așa a și făcut. Rezultatul? Femeia i-a dat un brânci atât de puternic dragostei, până când aceasta s-a dus de-a berbeleacul până în fundul nemărginirii. Până în miezul Pământului. Până în negura Universului. Până când iubirea timidă și speriată simțită în sâmburele mistuitor al sufletului s-a refugiat din calea rațiunii atotputernice și a plecat pribeagă în depărtarea cea mare, undeva, cândva, într-o  altă viață, într-o existență din viitor, una doar ipotetică. Acolo unde oamenii, o dată cu o nouă șansaă la fericire, poate vor primi dezlegarea morală pentru a trâi în iubire, exact așa cum le dictează inima, cu simțire năvalnică și cu cât mai puțină rațiune. Asumându-și chiar și riscul de a greși. Dar, de data asta, trăind numai și numai din dragoste. Și așa, până la finalul tuturor vieților pe care le-ar mai avea, până la capătul lumilor, până la sfârșitul deplin al timpurilor. Iubind pentru eternitate.

 

23 iulie 2012

 

Mariza – Loucura (Madness)

 

 

 

 

Comentarii

  • nu de multa vreme mi-am analizat trecutul. Asa am simtit, ca trebuie sa inteleg ce? de ce? Aveam multe intrebari….rezultatul incursiunii mele nu e relevant aici decat ca am inteles, NU! am realizat ca cele mai bune decizii din viata mea le-am luat cu sufletul si nu cu ratiunea.

    cristina 23 iulie 2012 13:11 Răspunde
    • Da, si eu m-am ratacit. Am pierdut drumul pe care toate indicatoarele inimii mi-l aratau. De fapt, ca sa fiu pe deplin sincera, nu m-am incumetat sa-l urmez. Si inca nu sunt sigura ca am invatat cu adevarat lectia pe care, inca o data, mi-a dat-o viata…

      Carmen 23 iulie 2012 14:31 Răspunde
  • Iubirea a venit in viata mea si nu o singura data. Sunt fericita pentru ca mi-am asumat-o de fiecare data pe de-a intregul. Fara nici cea mai mica teama. Am iubit si iubesc cu adevarat fara nici o urma de regret sau ratiune mai laes ratiune. Oricum nu pot calatori impreuna nu? Cand, la finalul calatoriei mele, voi trage linia stiu ca am avut norocul de a trai o viata cu sufletul.

    Madalina 23 iulie 2012 19:24 Răspunde
    • Oh, da! Ai avut noroc, asa este. Si nu numai noroc. Ai avut suficienta ratiune incat sa intelegi ca prea multa judecata nu este intotdeauna benefica fericirii. Invidia mea sincera, Madalina!:)

      Carmen 23 iulie 2012 19:56 Răspunde
  • Subscriu, Carmen ;o(
    Inca un lucru greu de inteles pentru mine (si cred ca si pentru cei din jurul meu) este incapatanarea mea de a ‘repara’ si de a fi alaturi de un barbat care nu ma merita si nu ma aprecieaza. Cred ca in naivitatea mea inca sper ca am langa mine azi barbatul de care m-am indragostit acum noua ani, ca EL intr-adevar exista – Cel caruia i-am daruit cel mai nepretuit dar: iubirea sincera si dezinteresata, uitarea si renuntarea la sine, daruirea in trup si suflet …. la greu, nu la bine.
    Multumesc ;o)

    Valerica 23 iulie 2012 20:41 Răspunde
    • Valerica, esti o fericita ca ti-ai trait dragostea. Gandeste-te ca ai fi trecut pe langa ea si nu ai fi atins-o niciodata…:)

      Carmen 24 iulie 2012 7:34 Răspunde
  • Ar fi frumos sa fie asa. Si eu am visat mereu sa fac asta, dar e greu sa te schimbi. Si cand crezi ca te-ai schimbat te surprinzi ca iarasi gandesti si analizezi.

    Eu 27 iulie 2012 6:12 Răspunde
  • imi este dor de scriierile tale suflet frumos!
    in fiecare zi astept ….

    Lara 23 august 2012 9:27 Răspunde
  • Un lucru e clar: eu sunt o incapatanata! Si atunci intreb iar: Esti bine? Mi-e dor de tine! O imbratisare ;o)

    Valerica 8 octombrie 2012 19:07 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title