„Iertarea, începutul iubirii” – Părintele Savatie
Câteodată mă simt de-un leat cu Matusalem, deși n-am trăit atât de mult. Însă am viețuit suficient cât să mă uit cum le cresc aripi albe și se ridică cu ele în eternitate, rând pe rând, cei mai dragi oameni din viața mea, din familie și dintre prieteni – oameni iubiți, îngeri pribegi, rătăciți și hoinari, vremelnici pe acest pământ.
Și nu înțeleg cum s-a întâmplat să rămân după plecarea lor. Să rămân nu întreagă, ci pur și simplu așa, să rămân după ei și-atât. Să mă uit în urma lor și să nu mai pot nimic în afară de zâmbete înveșmântate în lințolii, întrebări fără de răspuns și-aduceri aminte. Să continui să-mi bat drumul unic și ultim, punte între două lumi, uneori straniu și de cele mai multe ori, aparent sper, lipsit de sens. Și să fiu iertată. Că am rămas, că nu pot să-mi înfrânez durerea, că nu înțeleg, că nu uit, că nu vreau să pot să uit.
*
Cândva, cineva mi-a spus că port noroc. După ce-mi întorsese spatele și apoi revenise la mine cu fruntea aplecată.
Apoi, a plecat din nou. Și încă o dată s-a întors spășit. Obiceiurile greu de uitat s-au repetat în continuare sârguincios, pe principiul deja cunoscut: “tu mă vei ierta mereu, mă vei primi întotdeauna și eu, drept recompensă, nu te voi părăsi real niciodată. Doar așa, sporadic, când voi obosi de-atâta împlinire pe care nu o mai știu recunoaște, numai când voi hotărî să-mi aflu șansa de dincolo de tine, convins fiind că nenorocul mă va evita și locuind cu trupul – ba chiar și cu sufletul -, cât mai departe de tine. Doar atunci când memoria mea plină de orgoliu va conștientiza că norocul există sau nu și nu ține neapărat de prezența sau absența cuiva din viața noastră. Și, mai ales, atunci când mă amăgesc că nu contezi pentru mine.”
Și-ai mers înainte. Râzând cu nepăsare, fluturându-ți spre orizont încrederea în alegerile tale așa-zis câștigătoare.
Sigur că te-ai împotmolit. Ca întotdeauna. Că așa e viața construită, te găsești când sus, imediat sub plafon, când jos, în străfundurile unei fundații șubrezite. Apoi ai căzut. Te-ai prăbușit și te-ai torturat ca să te poți ridica din nou. Nu o singură dată, se repeta mereu, cu îndărătnicia unui destin născut înainte de tine și cât se poate de hotărât să-ți arate cine e șeful. Până într-o zi când ai și înțeles unde și de ce te găsești acolo și din genunchi te-ai căznit și-ai apucat cât de strâns ai putut funiile clopotelor bisericii vechi din lemn și le-ai sunat a grozavă primejdie. Numai că eu nu mai eram prin preajmă și inima mea nici măcar nu le-a simțit în vreme ce prin sânge îmi curgea o muzică străină ție. Și-ai strigat cu toată disperarea, doar că sufletul meu trăsese oblonul peste ultimul abandon și nici un zgomot, fie el și unul de urgie, nu mai putea ajunge dincolo de el.
Te-am lăsat pe cărările alese de tine, chiar dacă nu mi-era indiferent unde-ți vor purta pașii. Ți-am acceptat toate plecările și indolențele, uitările și vicleșugurile, lașitățile și cruzimile. Mi-am închis sufletul între durerile îndurate, mai mici și câteodată chiar foarte mari, și-am continuat să zâmbesc, trăind o viață când searbădă, când plină de iluzii, dar dreaptă în mintea mea. Departe de tine, cu ratări cu tot, cu bucurii mărunte cu tot.
Și m-am uitat mereu în urmă cât să nu uit niciodată de unde-am plecat, pe unde am trecut și încotro mă îndrept – și-am continuat, fără oprire, să alerg către zarea aceea unde-mi imaginez, în somn, că mă așteaptă toate visele, neînsemnate ori mărețe.
Iar o vreme, așa mi-am simțit eu viața fără de tine: descompusă precum o substanță lipsită de prospețime și entuziasm. Ca pe o materie care există prin sine însăși și constituie esența lucrurilor toxice ce m-ar putea dezintegra.
Apoi, a venit timpul când am înțeles că existența mea e doar într-un singur fel: plină de o singurătate fluidă, alunecoasă, capabilă să-și schimbe doar forma, nu și fondul, sub acțiunea celei mai mărunte forțe. Colorată, pe alocuri, cu nuanțele intense de nisip pe care ți le aduce uitarea molcomă și duioasă pe care o găsești adăstând pe lângă mare și cele violente de alb pe care ți le dă doar orbirea la contactul involuntar cu razele puternice ale soarelui de iarnă, undeva, pe cărările din munții nămețiți cu o enigmatică puritate și măreție. Tăcută, ca plutirea unui gând senin în albastrul acvamarin și curat al ochilor unui copil, ori agitată precum spargerea de țărmuri stâncoase a valurilor unui ocean întunecat, furibund.
*
Singurătatea e simplă. E amplă. E cuprinzătoare. O regăsești oriunde ți-ai îndrepta privirea. Eu o aflu mai ales atunci când privesc în oglindă. Singurătatea mea sunt eu. Și, peste toate, e iscusința mea de a supraviețui troienită între avalanșe de pierderi și dureri cărora nu le mai știu da un nume – începând cu tine, tata.
Și merg agale prin și peste lume mână în mână cu o iertare târzie și nimănui de folos. Căci ce-i este iertării cu neputință? Poate doar uitarea.
București, 8 septembrie – 6 decembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu
