Hazardul, această forță supranaturală, predeterminantă, (ne)norocoasă, care ne însoțește

“… seminția oamenilor ar avea parte de fericire dacă fiecare dintre noi ar  asculta până la capăt îndemnurile lui Eros și și-ar găsi adevărată jumătate, adevărata iubire, întorcîndu-se astfel la starea dintâi a Creației.” – Platon, Banchetul

Fie că-l acceptăm sau nu între credințele noastre, destinul, soarta aceea scrisă deja în stele (sau nu) încă de la nașterea noastră, ne preocupă mintea de îndată ce începem să ne punem întrebări asupra întâmplărilor trăite în răstimpul nostru pe Pamânt, despre viitorul rost al vieții nostre.

E la voia întâmplării parcursul pe care-l avem așternut dinainte sau e dirijat cu măiestrie de către un Mare Magistru?

Dacă o luăm cătinel pe arătură e pentru că ne-am pierdut busola sau așa ne duce de guler cu o forță de nedoborât El, Neasemuitul Destin și Atotștiutoarea de căi ascunse înțelegerii noastre, Soarta?

“Așa a vrut Dumnezeu, maică!” Cu alte cuvinte, era scris in Cartea Vieții lui Gică să îngurgiteze spirt medicinal trecut prin miez de pâine, până în ziua când, beat căpiat fiind, a apucat fară să pregete clondirul cu sodă caustică ca să și-l răstoarne direct în stomac. Hazardul nefericit a fost de vină că a dat ortul popii lăsându-și copiii de izbeliște, fără o pâine pe masă și nevasta nebătută. Nu că pruncii s-ar fi hrănit mai bine dacă trăia el sau ca nevasta nu și-ar mai fi putut găsi încă un nenorocit cu aceleași metehne. “Așa i-a fost soarta!” Lui, că ei i-a pus, în sfârșit, Dumnezeu mâna-n cap. Cum vedeți, e o chestie de perspectivă, deși destinul tuturor a fost generat de aceeași întâmplare…

Ne e săpat în frunte să rătăcim drumul bun orice efort am fi făcut sau am face, sau ceaslovul existenței noastre are doar file albe și neîntinate care se acoperă de fapte exact după cum ne duce pe noi mintea pe potecile sălășluinței noastre pe Pământ?

De la vechii vrăjitori mesopotamieni si până la mai tânărul lor coleg, fatalistul mioritic (mai știți treaba cu ciobanul moldovean care-si acceptă moartea ce va să vină din mâinile tovarășilor lui, iac-așa, pentru că era scris în aștri?!) berbecul nervos dn mine i-ar acuza pe toți de o prea lejeră și senină resemnare, de o lipsă crasă de atitudine bătăioasă, de o lene plină de vrednicie în fața vicisitudinilor vieții. Adică eu văd bine râpa ce se cască dinaintea tălpițelor mele gingașe și perfect pedichiurate, dar pășesc în gol pentru că așa mi-a fost scris? Nu înțeleg! Da’ n-ar fi mai bine să mă opresc, în joacă să dau de-a azvârlita c-o piatră numai ca să vad cât de adâncă e prăpastia și-apoi să fac stanga-mprejur și să mă întorc la ale mele evitând prăbușirea?

Eu nu ințeleg prea bine farafastâcurile astea care au un așa-zis caracter de predestinare, acceptarea supusă a orice ne pică peste căpățână ca făcând parte, vezi Doamne, dintr-un plan divin, dintr-o structură superioară imposibil de accesat de către mințile noastre întunericite, năpădite de o lipsă majoră de conexiune cu Creatorul nostru. Dacă nu m-aș fi pălit crunt cu fruntea de nefericiri de tot neamul, și da, gândindu-mă pe atunci că nu pot schimba nimic din ce trăiesc, acum aș fi vorbit ca un teoretician perfect paralel cu propriul meu subiect. Dar păcătoasa de forță supranaturală care, credeam eu, are puterea de a decide dinainte succesiunea unor momente ce conduc la un anumit deznodământ, de obicei fatal, poate fi, dacă nu înfrântă, măcar aprig tăiată cu 7. Ca la șeptică. E o chestiune de timp. 7 fiind, în cazul de față, culmea, exact ca în numerologie, cifra cea mai misterioasă, mistică, supranaturală și spirituală. 7 inseamnă căutarea adevărului. Iar adevărul, știm deja, este numai în Dumnezeu. Deci, în Iubire.

Eu, însă, crezând orbește că nu pot schimba nimic din ceea ce-mi fusese hărăzit, m-am încăpățânat să nu mai cred în niciun fel de sentiment în afara celui de durere.  Nu îmi doream nici măcar înțelegerea din partea celorlalți, aceasta fiind, așa cum bine spunea cineva foarte drag mie, o pierdere a inocenței lor, o predare necondiționată a tuturor armelor în fața suferinței.

Și-astfel a mai trecut un timp până am înțeles, pe pielea mea, că Iubirea este rodul tămăduitor din Pomul Cunoașterii, cel de pe Pământ, nu din Paradis. Am înțeles că Iubirea e răsăritul și amurgul, Iubirea este Facerea Lumii, că fără de ea nu ar mai fi existat Creația, că adevărul ascuns în credință este vindecare. Am înțeles greu și foarte târziu, deși trăisem până atunci mereu cu ea de mână,  că Iubirea este elementul primordial, anterior apariției lumii, și că tot Iubirea este acea jumătate pierdută de oameni atunci când Zeus ne-a rupt în două, pedepsindu-ne.

Iubiți! Iubirea poate fenta și cea mai aprigă literă bătută de eternitate în Cartea Vieții Noastre.

Iubirea este, de fapt, hazardul, norocul, șansa și destinul nostru.

Iar lipsa ei, nenorocul vieții noastre.

București-Urziceni, 28 ianuarie-29 martie 2014

Carmen Voinea-Răducanu