fbpx
„“

Geneza, iar și iar – studiu de blondă

de

 

 

 

“Adam și Eva. Ăștia doi au prăpădit lumea.” – Corneliu Calciu

 

 

 

foto: Cavalli bianchi

 

Îmi imaginez că Tatăl Etern și-a pus un șorț de bucătărie în față, și-a așezat la îndemână tot ce-a mai găsit neexpirat prin cămara lui dumnezeiască și-apoi ne-a frământat din carne, oase și câteva sentimente, unele mai trufașe ca altele, unele mai pline de compasiune ca altele, iar câteva dintre ele, cele mai gustoase, invariabil numite păcate, asezonate cu ceva așa-zis liber arbitru. Între toate, tronând la loc de mare cinste, a presărat cât apuci între două degete, mărunt, visul fiecăruia de fericire. Poate că la unii a scăpat mai mult din acesta, iar la alții l-a folosit dietetic, puțin doar, cât să le șadă bine.

A mai turnat în noi, să dospească și să dea uneori pe dinafară, și ceva din mărețiile de la Facerea Lumii: două valuri ce duc și aduc cu ele Speranța într-o maree fără de început și sfârșit, albastrul nemărginit al Dragostei și apoi, a așternut peste toate o perdea de spumă sfârtecată în mii de fâșii: Durerea.

Când a venit vremea de improvizat, pentru nemurirea cugetului ne-a așezat pe umeri aripile de foc ale Păsării Phoenix, iar zborurile către înalt ni l-a picurat peste inimi dintr-o sticluță cu esență spirituală de sine stătătoare, veșnică, de origine divină, născând astfel în noi Sufletul.

La sfârșit de tot a împărțit plămada sfântă la doi și a suflat peste ea cu o mare poruncă: plecați în viață și întregiți-vă în acea unică creație primordială pe care am desăvârșit-o în voi! Întoarceți-vă la mine Unul, prin Iubire, cu Iubire!

Ne-a suflat vânt de ducă peste capetele încinse deja – de adieri de dor pământesc! – în cuptorul Raiului și ne-a dat drumul, într-o lansare blajină, nepătimașă, agale în viață, să ne rumenim frumos și  bine pe toate părțile.

*

Pe orbită am înfruntat cu darurile primite tot ce-am întâlnit în cale, de la lacrimă la surâs și de la patimă la indiferență. Ne-am impiedicat în toate treptele ce urcau amețitor înspre fericire, ne-am târât prin mocirlele năclăite ale neputințelor, ne-am ridicat și iar am căzut.

Și am plecat din iubiri, iubind.

Ne-am agățat de toate firele țesute în Cer spre ajutorarea noastră și-am scăpat astfel din toate diluviile universale ale disperărilor.

Am nesocotit  frumosul dăruit, am mințit și înșelat o lume întreagă și mai întotdeauna pe noi înșine, am închinat imnuri de slavă preamărind păcatul, ne-am însușit năvalnic chiar și ceea ce nu ne era scris nouă în rețeta originală.

Și, mai ales, am plecat fără remușcări din iubiri, iubind.

Am repetat, nesăbuit și disprețuitor, zi după zi, păcatul originar, perpelindu-ne cu bună știință și rea cuviință în toate focurile pe lângă care am adăstat uneori.

Am încălcat cu toată candoarea toate preceptele, am desconsiderat – radiindu-ne totul din minte -, orice lege morală ce ne-a fost scrijelită por cu por, pe întreaga întindere mărginită a pielii noastre.

Am lăcrimat viclean, cu durere de operetă, la căderea aproapelui în nefericire și-am revenit la dispreț de îndată ce el nu ne-a mai putut privi.

Și n-am aruncat nici un ochi înapoi când am plecat din iubiri, iubind.

Ne-au ars mândrii tembele, ne-au secat trufii pline de îngâmfare, ne-au sufocat vanități circumstanțiale iar orgoliile ne-au ros și ultima fărâmă de libertate.

Am devenit dependenți de  Fata Morgana, regina tuturor deșertăciunilor, și am ridicat mereu o piatră să-i lovim pe ceilalți, întotdeauna vinovați de toate neîmplinirile și visele noastre năruite fără de speranță. Ce amnezică vendettă!

Da, chiar și noi am înălțat nedemn mâna, cei ce am plecat din iubiri, iubind.

Și ne-am pârjolit sufletele pe lângă toate flăcările unde am crezut că ne vom regăsi, ieșind din foc cu o crustă groasă, arzândă și secătuită de pierderea tuturor iluziilor. Cu miezul încă necopt, crud .

*

Pornim în viață legați la ochi, deși avem toate darurile cu noi.

Dar nu ne învață cineva cum să renaștem după ce murim, zi de zi, himeră cu himeră spulberată, câte un pic.

Nu ne arată niciun om calea spre fericire, spre deplina libertate.

Cine să ne  silabisească Iubirea, cu răbdare și înțelepciune, spre a o putea învăța cum se cuvine, din scoarță în scoarță, temeinic și adevărat, astfel încât să o recunoaștem de la primul sărut?

Și-atunci bâjbâim mai orbi ca liliecii și ne călcăm în picioare împiedicat pe toate căile de evacuare în caz de urgență majoră pe care Plăsmuitorul nostru, totuși, le-a deschis generos în calea fiecăruia dintre noi.

Și plecăm într-o zi oarecare înapoi spre Rai cu știința tardivă că rațiunea este un condiment nu foarte ticălos, orânduit doar cu milă și osârdie în creația divină. Dar, folosit în exces, acoperă aroma noastră esențială: sufletul, cel unde stă în așteptare desăvârșirea noastră, împlinirea. Iubirea.

Batem la ușa bucătăriei ce s-a închis cândva în urma noastră și intrăm înapoi cu mâinile goale, pârjoliți. Doar în cel mai fericit caz cu un surâs, un trandafir sângeriu în dreptul inimii și niciun regret. Și, poate, chiar cu o dragoste frumoasă ori  mai multe prinse cu fală la pălărie, în văzul tuturor.

Ne-am reîntors întregi? Unul?

Sau nereușita asta va fi biletul nostru de călătorie înapoi în viață pentru o nouă aventură? Va fi o altă tristă escapadă ori vom înhăța cu ambele mâini, lacomi, o nouă șansă la Iubire hotărâți, de data aceasta, să nu-i mai dăm drumul până la capăt? Ori abia așteptând să repetăm mereu aceleași greșeli?

Dar dacă biletul nostru a fost unul unic, dus-întors, cu traseu fix Rai-Purgatoriu-Rai și-am ratat?

Unde e, la finalul tuturor timpurilor, jumătatea noastră primordială, bucata de aluat divin ruptă la început din carnea și sângele nostru?

Pe care țărm de mare am rătăcit-o?

 

București, 24-26 februarie 2014

 

 

Comentarii

  • Mulțumesc, Carmen!
    Cei care chiar iubim, așa plecăm din iubiri…iubind.

    Gia 26 februarie 2014 8:47 Răspunde
    • Mulțumesc eu, Gia!
      Dar, n-ar fi mai bine, când iubim, să rămânem?…:)

      Carmen Voinea-Raducanu 26 februarie 2014 8:53 Răspunde
      • Cu siguranță, dar în iubire e nevoie de doi, altfel, doar unul, e în plus.

        Gia 26 februarie 2014 9:03 Răspunde
        • Întotdeauna Iubirea se împarte la doi și se înmulțește cu infinitul, Gia…:)

          Carmen Voinea-Raducanu 26 februarie 2014 18:23 Răspunde
  • În iubire e nevoie de unul singur. Iubirea înseamnă dăruire. Ceea ce nu reușim, mă rog, cel puțin eu, este să putem face asta fără să așteptăm să primim și noi iubire. Iubirea e solitară și necondiționată. Dumnezeu nu ne iubește diferențiat, ba, dacă stăm să judecăm, ține mai mult la cei care nu-L iubesc.
    Gândurile de mai sus reprezintă zbuciumul unui suflet care a înțeles mai mult decât alții că dragostea e unidirecțională.

    Dan 28 februarie 2014 7:43 Răspunde
    • Mulțumesc, Dan!
      Da, dragostea e solitară și există prin ea însăși, nu pentru că reciproca ar fi valabilă.
      Greu de acceptat de mințile și sufletul nostru.
      Greu de trâit cu asta…:)

      Carmen Voinea-Raducanu 28 februarie 2014 11:07 Răspunde
  • La multi ani draga mea Carmen si sa ai o primavara superba!

    Victoria West 1 martie 2014 14:38 Răspunde
    • Scumpa mea Victoria, îți doresc numai soare și cer senin, să ai parte de o primăvară ca în visele cele mai frumoase! Te îmbrățișez cu drag! 🙂

      Carmen Voinea-Raducanu 1 martie 2014 20:40 Răspunde
  • Ca orice parinte, Dumnezeu ne-a plamadit mai frumosi decat El insusi, a folosit toate podoabele si giuvaierurile de care dispune, si ne-a facut perfecti… dar noi, noi vrem, Intotdeauna, mai mult ca perfectul si esuam lamentabil in insula desertica a orgoliului personal. Sa silabisim iubirea? De ce? O stim, traim pentru ca avem inima si organul acesta pompeaza sange, oxigen si iubire. Alegem cu ochii, ferestre aburite de asteptare, dar nu nimerim sufletul pereche.
    Si Dumnezeu sufera atunci pentru ratarea noastra.

    De multe ori cea mai frumoasa clipa e cea a acceptarii si spunem ca o piatra nu iti rupe genunchiul, cel mult iti lasa o rana. Cand aceasta se vindeca o luam de la inceput, iar dintr-o icoana alt ranit ne da speranta ca exista viata dupa…

    Carmen, sa fii sanatoasa si buna si calda! Stii ca te citesc.

    aris 5 februarie 2015 8:59 Răspunde
    • Iar eu mă uit de foarte multe ori în depărtare, să te zăresc…
      Mulțumesc, Aris! Te îmbrățișez cu mare drag!

      Carmen Voinea-Raducanu 6 februarie 2015 9:23 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Gia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title