În oricare moment al vieții când mi-a fost dat să mă întâlnesc pe mine, fie că era la ceas de seară sau înspre dimineață, în zori însoriți, m-am alergat frenetic în jurul cozii, prea năucă să înțeleg unde e problema mea cu mine însămi. Mă opream din bezmeticeală doar cât să înțeleg că nu pricep nimic și numai ca să o iau mai abitir, și mai smintit, de la capăt.
Exact ca un titirez răsucit de o mână prepotentă dar stângace, alunecam de pe ax pierzându-mi neîncetat echilibrul. Pierdeam mereu contactul esențial cu forța mea motrice, cea care m-ar fi ținut cu determinare și putere pe orbită, mă lăsam purtată de voința distrată și plină de capricii a oricui s-ar fi găsit dispus, în joacă, să mă învârtă chiar și fără îndemânare – mai ales fără îndemânare! – ca pe o sfârlează cu grave defecțiuni de fabricație.
M-am întrebat tot timpul, hamletian, ce-o fi cu viața asta a mea, de ce mi s-au întâmplat unele și nu altele, dacă a fi sau a nu fi fericit ține de un destin nemilos și crud sau înțelesurile cele mai simple ale drumului nostru pământesc îmi scapă doar mie. Uneori, cred că, poate, vinovat de toate e doar sufletul meu visător, cel ce transformă ca într-un alambic magic dar fără fund cele mai firești, lumești întâmplări, într-un hazard profetic imposibil de decriptat doar de mine, de noi, oamenii obișnuiți, cei atât de îndepărtați de orice e sibilic, ocult.
De ce-urile mi-au ocupat cele mai frumoase crâmpeie de viață, din viață, cât și cea mai nefericită parte a tuturor celor petrecute cu mine în decursul anilor. Iar lipsa răspunsurilor a învăluit totul cu o aură misterioasă, obscură, cu înțelesuri ascunse și celei mai adânci tainițe a inimii mele.
Am prăpădit, în cele mai înstelate nopți, lacrimi, prăbușindu-le peste perini frământate de neliniști și am irosit cei mai luminoși zori de zi cu surâsuri ce nu-și puteau prinde nicicum colțurile gurii undeva, în sus, priponite strâns în băierile cerului.
Și-am plans mereu și m-am jelit mereu, precum femeile de la țară în fața gropilor deschise în cimitire triste. M-am zbătut în ghearele neputințelor așternute scârbavnic în calea mea pe toate cărările pe unde mi-am lăsat pașii s-alerge grăbiți în cursa nebună spre nicăieri.
Și-am uitat de lună și-am uitat de stele, și-am nesocotit răsărituri și apusuri însângerate, am trecut cu pleoapele lipite pe lângă zile și nopți, am ignorat inconștient anii care au venit în cântec și-au curs mai apoi nemilos în duioase și melancolice poeme. M-am adâncit în propria mea construcție ilogică, dar așa de rațională în mintea mea tulburată. Și-am zis că viața nu poate avea împliniri în fericire, pentru că așa ceva nu există, fericirea e doar un cuvânt inventat de om pentru a face calvarul viețuirii suportabil. Dar în moarte da, pentru că pacea și liniștea când se pierd, nu dispar, doar se repliază, ele se duc undeva și le regăsim, mai apoi, în alte dimensiuni, cele de dincolo de viața aceea știută, conștientă. Și ne vor aștepta cu brațele lor calde, deschise, acolo unde străjuiesc, pentru noi, gardienii păstrători ai inocenței noastre nespulberate de nicio veracitate trăită pe Pământ. Da, ei, cei ce se mai numesc și îngeri păzitori, cei plecați dintre noi în timpul vieții noastre de-aici, ne apără fericirile, le onorează și ni le oferă ca pe cea mai neprețuită jertfă când pășim, la final, pe Cer.
Cu rare episoade de revenire la realitate am plutit mereu între cer și pământ, nici fericită, nici nefericită, nici bună, nici rea, nici prezentă, nici absentă, sălășluind fantomatic nici în Rai și nici în iad. Am pășit, fără grație, prin spini, prin mocirle. Iar uneori m-am târât bolnav, inestetic, prin toate hățișurile abstracte ale rațiunii, ascunzându-mă din calea sufletului meu despicat de neputințe închipuite ori reale, ca un animal hăituit. Ori, idilic, am plutit pe covoare de petale, pe nori de vată de zahar roz, plini de dulceață și gingășie. Dar mereu fentând o mulțime de bucurii mărunte, zâmbete din inimă, vorbe de dor și lacrimi ce se opresc la marginea unui surâs. Pacălind, pe cine?
Uneori zâmbesc, ca acum. Alteori plâng, ca atunci. Dar tot dansez pe sârmă, la marginea mării, ca un titirez dezechilibrat, jucărie șuie în mâna stângace a propriului meu destin, nehotărât dacă să mă facă scăpată în cap, de sus, de pe culme sau doar să mă mai amețească puțin.
Și dincolo de tălpile mele goale, pline de rănile tuturor drumurilor pe care-am pășit cândva cu încredere oarbă, desculță, în fața apelor sublime strălucind în soare, sub umbrela tuturor deșertăciunilor pământești, se cască zâmbind larg, cu o nedisimulată candoare, abisul.
30 ianuarie 2014
foto: http://couldbeinteresting.files.wordpress.com/Ballerina on the beach