„Cu cat mai repede vei avea incredere in tine, cu atat mai repede vei sti cum sa traiesti.” – Johann Wolfgang von Goethe
Ceraselei Rogen, cu multa, multa dragoste si pretuire!
Diferenta intre ceea ce visam noi si ceea ce-si imagineaza altii ca am visa este una considerabila. Astfel incat, e mai bine sa ne abtinem de a avea pareri vis-à-vis de dorintele celor de langa noi. Nu vi s-a intamplat sa auziti “pai, eu credeam ca vrei…, de unde sa stiu eu ca tu te asteptai la…?” Mie da, deseori. Si voua, sunt convinsa.
E ca atunci cand iti imaginai, in copilarie, ce cadouri vei primi de ziua ta si ce cadouri primeai pana la urma. Nu, nu ti-ai fi dorit chiar luna de pe cer, dar visai la bluza ACEEA perfecta si matusa iti cumpara o pijama. Mama stia ca-ti doresti sandale cu toc, stii tu, chiar ACELEA, si cu toate astea iti cumpara numai lucrusoare neimportante de care aveai nevoie cu adevarat. In opinia ei.
Pe mine m-a ferit Dumnezeu de astfel de neimpliniri, pentru ca, in general, mai nimic din ceea ce-mi doream nu ajungea realitate. Si cum nici altii nu-si imaginau ca visez la ceva anume, nu numai ca nu primeam bluza superba, dar nici macar pijamaua din finet nu ajungea in sifonierul meu (nu ca as fi avut in copilarie un sifonier numai al meu, e doar asa, un fel de-a spune, mama lui de simt al proprietatii!).
Stiu si stiti ca fiecare dintre noi are un vis. Mai mic sau mai mare. Mai realist sau ultra-fantezist. Visam cu totii. Incepand cu primii pasi, cam atunci apare si prima clipa cand inchizi ochii si iti pui o dorinta. Vrei o papusa anume sau o bicicleta rosie, sa se joace cu tine copiii de la gradinita si, mai ales, sa se supuna regulilor tale tovarasii de joaca, sa te faci doctor ori sa fii soldat, aviator, sofer de tir, cantareata. In adolescenta visam sa fim iubiti, sa fim intelesi, acceptati. Iar pe la 20 de ani ne imaginam ca ne-am nascut sub o stea norocoasa si ca doar noi vom reusi sa schimbam lumea. Apoi visam la Marea Dragoste, la copii, la un camin fericit. La o viata implinita, indiferent de cum vede fiecare asta.
Mie nu mi s-au desavarsit sperantele, desi dorintele mele au fost si multe si marunte, nu numai unice, marete si de neatins. Desi visul meu cel mai mare a fost sa pot muta muntii din loc, sa emotionez n-am indraznit sa visez. Chiar daca visele au toate scuzele din lume, pentru ca ele pot fi oricum, si aberante si absurde. Foarte ciudat. Pentru ca atat de mare era incat nici macar in imaginatia mea nu si-a facut loc, visul care nu s-a intamplat niciodata s-a implinit. Si m-a implinit.
Din ziua in care am inteles asta ma uit mereu inspre mine. Incerc sa ma cunosc, sa ma respect, sa ma pretuiesc. Sa ma iubesc. Real, nu declarativ, nu cu modestie. Pentru ca amprenta mea nu o are nimeni pe lume. Pentru ca sunt unica si irepetabila. Pentru ca prima celula din care am aparut nu va mai exista niciodata, in nimeni, nicicand. Pentru ca sunt cu adevarat o creatie singulara si perfecta intr-un Univers imperfect.
10 iulie 2012
Asa este, ssuntem speciali si unici in acelasi timp. Cat despre vise, se prea poate ca atotputernicul stie ce-i mai bine pentru fiecare. Putem sa ne jucam uneori de-a Demiurgul, atunci cand ne dorim ceva cu ardoare; atunci cand suntem una cu ceea ce ne dorim. Secretul este ca abia atunci cand doresti astfel acel ceva, esti focusat pe asta, intreg Universul conspira la transpunerea in fapta a visului tau.
Asa este Adriana, abia atunci cand crezi cu tarie in tine si in puterea ta si, mai ales, cand incepi sa lupti pentru ele, visele devin realitate. Multumesc pentru mesaj.:)
WWooWW!!! Ce frumos ca aceasta persoana unica a reinceput sa scrie! Pentru ca scrisul tau este muzica pentru sufletul meu si te rog sa nu incetezi niciodata sa scrii, sa imi mangai corzile frumosului cu cuvinte desprinse din inima ta! Multumesc, Carmen!
Eu iti multumesc, scumpa mea! Pentru tot ce-mi daruiesti de ani, si ani de zile!:)
carmen te imbtatisez cu drag,mutumesc ca ai revenit la scris.vad ca esti atacata uneori dar numai ca esti buna!te rog sa continuii ,sa nu te lasi,sa ne incanti cu talentul tau.numai binea2
Multumesc, Lumi. Cat despre restul, cu sinceritate iti spun ca nu ma priveste, nu este problema mea. Iar cei care ma critica pot alege sa nu ma citeasca, e dreptul lor. Cum si al meu este sa merg inainte.:)
Este acesta din urma un exercitiu care presupune vointa, credinta, putere si rabdare, dar daca oricine este dispus sa-l faca , reuseste atunci merita din plin felicitari.Ar fi bine si frumos daca am sti si noi ceilalti cum sa putem ajunge la sa o munca de convingere sustinuta ca este spre binele nostru al fiecaruia.Oricum motto-ul ales de Carmen este foarte imbietor.
Multumesc frumos, Iris. Este, mai ales, un exercitiu de autoapreciere. Mult mai folositor decat pesimismul si lipsa de incredere in propriile calitati si puteri.:)
Intr-o lume grabita ne cautam sensibilitatea adeseori ranita si de foarte multe ori parasita pentru o severitate impusa.
Aici, de fiecare data, frumosul capata forma si exprimare. Am descoperit o doamna sensibila si puternica, in egala masura, un reper pentru fiecare dintre noi, cei care poposim cateva clipe. Cuvintele, am toata convingerea, pot fi leac pentru nefericiri, vremelnice si ele din fericire.
Moi, ai perfecta dreptate. Cuvintele sunt medicamente fara contraindicatii majore. Vindeca si dau curaj. Mai ales atunci cand ajung si in inimile altor oameni, in sufletele celor ce stiu sa le primeasca fara reticenta. Si sa le inteleaga. Multumesc ca esti aici pentru mine!:)