Marunt indreptar despre vise

“Pune-ti, copile, capul pe perna,

Dormi si viseaza bunul tau vis,

Ca-n vise viata este eterna,

Visul e lumea ce eu ti-am promis.”

–Leagan pentru toata copilaria – Adrian Paunescu

In viata mea nimic nu s-a intamplat asa cum mi-am dorit. Nu ca as fi singura intr-o situatie asa prozaica.

Chiar daca unele dorinte mi s-au implinit intrucatva, a fost mereu la jumatate, ca atunci cand te trezesti din somn si-ai vrea sa adormi la loc doar ca sa-ti continui visul splendid interupt brutal. Si nu se mai poate, ceea ce ar fi fost cu putinta macar in somn s-a destramat pentru totdeauna si, poate, nu se va mai intoarce niciodata.

Daca am visat sa vad smaraldul Marii Caraibelor, Dumnezeu a fost bun cu mine si l-am vazut intr-o zi, si-n a doua, pana la a saptea. De la tarm, dar niciodata navigand in largul apelor ei de o culoare ca nicio alta pe lume; daca am visat sa ating cerul, am ajuns maximum la 11.ooo de m altitudine zburand cu avionul, daca mi-am dorit sa urc in Turnul Eiffel, taman in zilele cand am ajuns eu acolo nu se putea urca pana la varf, ci numai pana la etajul doi.

Asadar, visele mele au suferit mereu de un coitus interruptus, incat ma intreb, doar retoric, cum sa ajung eu vreodata la plenitudine, cum ar putea dorintele mele sa dea rod daca totul se frange brusc, la jumatate?

Uneori m-am gandit ca e vina mea, n-am stiut sa-mi gestionez corect instinctele si n-am reusit niciodata sa duc ceva pana la capat pentru ca n-am tinut cu dintii de nicio implinire. Si ca ar fi trebuit s-o fac chiar si cu riscul de a-mi sfasia gingiile.

Am iubit mereu oamenii si oamenii aceia, ajunsi la mijlocul drumului nostru comun au luat-o intr-o directie care nu ma includea si pe mine. Si-au facut-o simplu, fara emfaza, fara regrete si fara ca macar sa fluture o zdreanta a despartenie.

Visele mi s-au zadarnicit cam atunci cand atingeau jumatatea cararuii pe care urcau spre pisc. M-au lasat balta in mijlocul drumului si ori am continuat sa urc fara ele, ori, de cele mai multe ori, m-am intors din drum privind cu nepasare studiata inainte (adica inapoi, data fiind miscarea de intoarcere la 180 de grade). N-am dorit niciodata sa ma umilesc cersindu-le prietenia pana la capat, lor, viselor. Scopului meu nu i-am scuzat niciodata mijloacele.

Atunci cand eram indragostita, visam noaptea ca iubitul meu vine spre mine sa ma stranga in brate si  ca va ramane lipit de mine pana la capatul dintai al diminetii. Numai ca, atunci cand isi intindea mainile spre a ma cuprinde, ma trezeam sa beau apa si degeaba mai incercam sa ajung din nou in somn ca sa-mi continui imbratisarea, visul imi ramanea in urma stingher, insingurat si cu gust de neputinta.

Am gasit intr-un an, la mijlocul (ce ironie!) unui camp dintre doua sate de pe un drum national, o catelusa abandonata sau pierduta. Am luat-o acasa dintre rotile masinilor, am dus-o la doctor, am botezat-o Mora, am ingrijit-o, am iubit-o, am mangaiat-o si mi-a daruit o dragoste totala, asa cum numai un caine poate s-o faca. Dupa doar 5 luni, intr-o seara, in lumina farurilor, am vazut-o zdrobita de rotile unei masini la 20 de metri de casa. Fugise din curte exact spre ceea ce eu sperasem sa nu i se mai arate niciodata, moartea pe soseaua nationala.

Nu reusesc sa merg pana la capat indiferent ce mi-as propune. Daca mi se ofera un job care-mi place si care m-ar ajuta sa-mi castig existenta cu bucurie, fara chinul de a face ceva ce (cred eu) nu ma reprezinta, nici nu apuc bine sa sar in sus de bucurie, adica ajung la jumatatea saltului in aer, ca si primesc telefon ca s-a contramandat proiectul si ramane pentru alta data. Si cad bolovanos inapoi pe pamant, fara agilitatea celui care se repliaza elegant dupa infrangeri.

Am facut o compilatie pe un cd pe care-l ascult in masina mai mereu in drumurile mele lungi de navetista. Are multa muzica de pian, instrumentul meu favorit (îl iubesc si pentru banalul motiv ca are clapele  albe si negre dar, ca si inimile, la fel de adevarate); sunetele pianului ma fac sa vibrez pana la Luceafar, acordurile lui ating ranile mele sentimentale ca un balsam vindecator.

Intotdeauna, la mijlocul cd-ului, se aude mai intai un sughiț, apoi un hârâit, un fosnet suparator, si gata, se opreste. Taman cand echimozele mele sufletesti stateau sa se transforme in tuberoze. Exact cand sunetele ițite din cutia magica de la bordul masinii incepeau sa-i dea avant sperantei mele resuscitate din coma cotidiana indusa.

Sigur, acum o sa-mi spuneti ca in unele cazuri nu depinde de mine. E adevarat, dar asta face ca lucrurile neimplinite sa doara mai putin?

Ma ajuta sa-mi pun capul inapoi pe perna ideea ca visul acela pe care-l asteptam dintotdeauna s-a sfarsit din cauze care nu tin de vointa mea? Nu. Nimic nu poate ostoi tristetea ca nu-mi pot implini nici dorintele cele mai banale. Nimic nu o sa ma faca sa-mi astern obrazul pe brat cu resemnare cand visul mi s-a sfarsit lamentabil; si nimeni nu-mi garanteaza ca intr-o zi voi putea pluti pe apele turquoise ale Marii Caraibelor imbarcandu-ma la Playa Del Carmen pentru croaziera vietii mele inspre America de Sud. Bine, in cazul acesta, pentru simplul motiv ca, material punand problema, nu-mi pot permite o asemenea dementa senzationala oricat de mult si onest as munci in scumpa mea patrie.

Toate cele de mai sus ma dor, mai ales, pentru ca am credinta ca am o singura sansa, aceasta viata, nu inca una sau 7.

Reprezentarile onirice la propriu sau la figurat ale unei existente ideale, ne-au fost lasate pentru a ne ajuta sa evadam intr-o lume jinduita, pentru a ne construi, utopic, un univers  suportabil. Pentru a ne intari perceptia falsa ca si noi contam in nemarginirea de timp si spatiu a cosmosului.

Dar visele poarta cu ele greutatea iluzorie a țărânei din ele. Gravitational vorbind. Si apoi, dupa bufnitura infundata a lovirii de sol, urmeaza desteptarea.

Eu una, si stiu asta demult, ma ridic, ma scutur de praf si merg inainte. Obligatoriu! Si nu oricum, ci visand, luptand, sperand. Si uitand mereu fraza aceea nemiloasa: “chi di speranza vive, disperato muore”. Ca voi toti dealtfel.