Fascinatia Dragostei

„Mă voi feri ca de foc de pericolul
Ca dragostea să devină
Obiect al meditaţiei,
Al speculaţiei,
Al filozofiei.” – Iubiti-va pe tunuri – Adrian Paunescu

Dragostea m-a pus mereu pe gânduri. M-a extaziat, m-a făcut să plâng, să zbor sau sa cad în genunchi. Dar nu pot s-o cant precum menestrelii, nu pot s-o redau in culori precum pictorii, sa-i ridic altare cioplite cum fac sculptorii sau s-o inalt pe fuioare de vant ca muzicienii. Sunt un biet om obisnuit, n-am niciun talent iesit din comun, n-am nici macar un suflet rar, n-am o inima atat de puternica pe cat mi-as fi dorit, iar limbile omenesti pe care le stiu nu contin cuvintele pe care le-ar merita, dupa cum cred eu, Iubirea.

Doar un har divin m-ar fi putut invata sa-i inalt imnuri de slava si n-am niciun dar supranatural. Dumnezeul care m-a creat m-a facut rudimentar, din tină, o materie mult prea umila si plina doar de o bogatie brută, frustă. Adica deloc folositoare intr-o lume atat de performanta.

Cu anii am invatat ca gratia celesta nu s-a invrednicit de mine prea mult si m-a aruncat cu adevarat saraca intr-o lume atat de manoasa.

Doar intr-un loc din strafunduri m-a atins Creatorul, cred ca doar din greseala, dandu-mi astfel puterea de-a intelege si a accepta ca-s cea mai marunta dintre operele sale. Si stiinta asta m-a ucis. Mi-a frant aripile acelea cu care suntem, timid, inzestrati cu totii.

Pe mine, savantlâcul acesta gresit daruit, m-a condamnat la o nefericire care se zbate intre peretii carcasei unde-mi vietuieste sufletul cu o miscare ciclica si ireversibila de perpetuum mobile. Nefericirea mea mai face si un soi de zgomot asurzitor, imi bate in timpane ca o mie de ciocane manuite de bravul Hafaistos, si care, bașca, mai e si ajutat de toti ucenicii lui, ciclopii.

La fel ca in legende,  simt ca am fost aruncata din Olimp pentru toate lipsurile mele, dar si din cauza diformitatilor pe care le port ca un stindard si care le amintesc zeilor, doar privindu-ma, ca si ei isi pot rata genezele, simpla mea vedere stricandu-le orice imagine ar fi avut despre frumos. Fie si pe cea mai modest oglindita dintre ele.

Din pacate, m-au lipsit si de neinsemnatele si amaratele de daruri pe care pana si slab norocitul ala, Hefaistos, unicul mestesugar dintre zei, le avea. Astfel ca, blagoslovindu-ma si cu neputinta de a domestici, in orice fel, focul constiintei nimicniciei mele, pur si simplu si-au batut, cumva, joc de mine.

Astfel stand lucrurile cu cea care sunt, dragostea m-ar putea fascina etern si neinduplecat, tot n-as putea s-o slavesc asa cum mi-as dori. Asa ca, incerc sa-mi indrept privirea catre cei carora Olimpul le-a daruit talent si simtire pana la al noualea cer, ca sa poata s-o aseze acolo unde merita, adica pe primul loc. Asta pentru ca as vrea sa-mi inchei socotelile decent cu Iubirea. Sa-i spun macar doua vorbe –luate de la altii, in cazul meu – si doar apoi sa ma retrag.

Acestea fiind toate adevarurile, tot ce pot sa fac este sa plec in cautarea lor, a vorbelor atotcuprinzatoare despre Dragoste. Stiu ca sunt undeva, intr-un colt de viata, intr-o carte inca nedeschisa, intr-o melodie inca neascultata, intr-un pisc de munte inca neumblat si-n adancul unei mari in valurile careia inca nu m-am imbaiat. Vorbele stau acolo cuminti si se uita la ceasul ala care curge. Si ma asteapta.

Viata mea toata, acum, arata ca intr-un tablou de Salvador Dali. In toate ungherele ei se ascund ceasuri care  atarna si curg nemilos, se preling, se topesc, se dezintegreaza. Viata mea e o clipa fluida, lasciva si nebuna, si se scurge spart, precum mercurul, in mii de globuri imperfecte – capodopere ale unui sticlar astmatic – intr-o directie nestiuta inca.

Orele acelea cu consistenta de oua ochiuri ale lui Dali imi amintesc ca nici azi n-am reusit sa deturnez trasura cereasca in care calatoreste Timpul. Si intru in panica. Dar tot ceasurile imi amintesc si de iubirea perfecta a artistului pentru Gala. Si ma gandesc ca poate Dragostei as putea sa-i vorbesc cu ajutorul lui. Insa nu pot sa-i citesc cartea pentru Ea, nu pot! Pentru ca stiu ca, dupa aceea, m-as sinucide sau as paraliza. Spiritul meu, si-asa sarac, s-ar imbolnavi grav de inca o neputinta. Sau, citind, m-as ineca de rasul acela spasmodic, obsedant, care-l apuca pe El, indragostit dement, cand o vedea pe Ea, sotie inca a lui Paul Eluard. Doar ca, pe mine, n-ar fi nimeni sa ma vindece vreodata asa, ca pe Dali.

Imi doresc, in schimb, macar sa ajung sa vad statuia lor dintre zidurile cetatii de la Pubol, templul ridicat la malul marii in cinstea dragostei lui pentru Gala, femeia si muza sa, un cuib cladit pentru  o pasare rara, Iubirea. Tot ce exista intre zidurile ei este Dragoste. Inclusiv statuia aceea cu cele doua capete in forma de ou, unul drept si altul usor aplecat, ca si cum s-ar odihni pe un umar vesnic.

Pentru mine Dali e un zeu. Numai un nepamantean a putut iubi viata si o femeie astfel, desi el e artistul iubirii pamantene pentru mine; cred ca sunt indragostita iremediabil de iubirea lui. Ma atrage, ma intriga, ma sfarseste.

L-am trecut deja pe lista, dar nu ma opresc, o sa mai caut reprezentari umane perfecte pentru a ilustra Dragostea. Azi mi-am amintit de Salvador Dali si iubirea lui pentru Gala. In povestea lor, daca voi sti sa caut, poate voi gasi ceva dintre cuvintele lipsa ale poemului meu de dragoste dinainte de final.

15 martie 2012