Despre pasiune, fără năduf

„Peştii se prind cu undiţa, iar oamenii cu vorba.” – William Shakespeare

Când se stabilește între băieți un weekend la pescuit, soțul meu e brusc apucat de dambla. Adicătelea niște sentimente cam ca alea de m-ar apuca și pe mine dacă aș bate în cuie o plecare peste hotarele țării. Oriunde.

Începe să se pregătească cu cel puțin o săptămână înainte, dacă nu chiar 10 zile. Oricum, la el e mai bine decât la mine. Asta dacă privesc lucrurile cu o lucidă onestitate. Eu, dacă știu de plecare cu două luni înainte, nu mai am somn, încep deja să scriu niște liste nesfârșite cu necesarul de voiaj și mă apuc să bag și lucrurile în valiză. Pe urmă le scot, că nu pot sa umblu despuiată până plec.

La al meu soț e mai bine, delirul se instalează doar relativ precoce, și se declanșează atunci când își scoate, tacticos, jucăriile în mijlocul casei și începe să le lustruiască. Gâdilă acele, netezește niște plase – pardon, cică se numesc juvelnice – își pune la încărcat toate modelele posibile de baterii. Fuge la magazine de specialitate și caută momeli, se duce la țară să facă rost de găinaț și de boabe de porumb. Și vreo două seri la rând, cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, stă trântit pe jos în mijlocul livingului și găurește cu un ac la boabe de porumb. Ore în șir. Și, între timp, vorbește cu mine, îmi explică cu entuziasm ce va face, cum va face, cum va întinde el cortul, cum își va instala sculele timp de cel puțin 3 ore, încet, cu migală, de parcă ar construi vreun Taj Mahal, și noi, muritorii nepescari habar n-avem de o așa trudă artistică și importanța ei pentru omenire.

Nu mă întrebați pentru ce, da’ pune la încărcat și toate device-urile posibile și imposibile, deși pleacă să se facă frate cu natura și dușman cu peștele. Telefoanele, iPod-ul, iPad-ul, lanternele și naiba mai știe ce mai are el între lucrurile de mare necesitate, merg cu el.

Șterge de praf – de unde?! – toate bețele, dă la manivelă la toate mulinetele, sună la tot cartierul să anunțe marea expediție la baltă, verifică rucsacul, scaunele, îmi povestește și cum o să-mi pregătească el mie cea mai tare saramură de crap din sud-estul Europei și chiar pe cine o să mai invităm la masă.

Pe urmă își verifică salopetele, cizmele, șosetele speciale, manușile, pălăriile, șepcile, pelerinele, vestele, cagulele și-ncepe să boscorodească singur ceva despre boiles-uri de mă și sperii, cu toate că știu sigur că nu mă înjură pe mine.

Însă trebuie să recunosc că, între timp, ca să fiu sigură că n-are nimic cu mine, vocabularul meu s-a îmbogățit cu niște cuvinte pe care formația mea de filolog o sărise din toate schemele de învățare a limbii române ori vreo altă limbă de aiurea: solunar, grub, barbetă, strună, vobler (dacă nu pricepeți, astea-s năluci reactive,  pen’că adâncimea de evoluție a voblerului nu are nici o legătură cu  amplitudinea bătăii; pot fi și voblere shallow cu bătaie ampla și viceversa, deep runner cu bătaie măruntă. Totul stă în forma barbetei, sper că v-am lămurit). Și-am mai aflat de popper, shad, jig bilă, cicadă, chironomidă, vetrică. Asta cu vetrica e simplă, o găsim în dictionare cu numele obișnuit de Palingenia longicauda, știu sigur că ați auzit de ea mereu.

Dragii mei, despre timpul prevăzut pentru acel weekend nu vă mai spun! Că-l verifică din 5 in 5 minute, în toate felurile posibile. Pe toate canalele tv, la radio, pe internet, și seara, când își face rugăciunea, sigur spune „dă Doamne să plouă, să fie rece”. Că am aflat până și eu, ăla-i timpul ideal când trage peștele la papa bun, în restul timpului  e la dietă.

Când a sosit și ziua binecuvântată a plecării la pește, e dimineată devreme, cam așa, ora 4.00 în crucea nopții. Nu mai lenevește în pat când sună ceasul, de fapt, cred că nici nu doarme de tare ce-l ține excitat apropierea de momentul ferice. Se aruncă la duș cu bucurie, încântat tot și cu teamă ca nu cumva să întârzie. La ce? Pleacă peștii undeva? Se mută balta în altă parte? Are termosul deja plin cu cafea, mâncarea e frumos împachetată, rucsacul și toate acareturile (multe tare!) aliniate regulamentar lângă ușă. Toate făcute de el, că nu e nimeni cu adevărat demn de onoarea de a-i pregăti lui nici cea mai mică etapă din plecarea la pește. Eu dorm cu nesimțire, desigur. Și fără să înțeleg nimic din poezia acestei sublime pasiuni care îl devorează și pe care urmează ca el însuși s-o trăiască, adică frumusețea de lumină de crepuscul a nopții ce moare, cântecul broaștei, foșnetul trestiei în bătaia vântului de dimineață și întâlnirea cu alți nebuni de n-au noaptea somn lângă nevestele lor duioase și preferă să caște ochii la niște bețe înfipte-n apă doua zile și-o noapte.

Când își cară lucrurile la mașină, în vreo cinci serii, prin somn, mă gândesc cu groază dacă nu cumva avem vecini insomniaci. În primul rând, ca să nu se sperie când i-or vedea pe toți băieții în fața blocului îmbrăcați în uniforme de camuflaj din cap până-n picioare, ar putea crede că ori s-au înrolat și pleacă în Afganistan, ori că ne-au declarat război albanezii și s-a dat mobilizare generală peste noapte. Și, în al doilea rand și cel mai posibil, ca să nu mă întâmpine dimineața, când plec și eu, ca toate femeile măritate, în weekend, la soacră-mea, cu priviri pline de milă și cu întrebarea nerostită în priviri: „divorțați?”.

Că mi-ar fi foarte greu să le explic că e vorba doar de o banală (ce cuvânt blasfemiator!) plecare a bărbatului cu băieții la pește.

10 martie 2012