„“

Mara

de

“…Cand, obosita, intr-un cerc inchis

Scarbita, umilita lumea noastra

A vrut sa se arunce pe fereastra,

I-au dat un drog, i-au programat un vis.” – Adrian Paunescu

 

 

 

Am scris odata, undeva, o povestire despre o femeie, niste oameni au citit-o si mi-a fost rusine sa spun adevarul, ca fusese scrisa in momentele cand aveam ganduri sumbre, sperante naruite, de sinucigas, si-atunci, ca sa supravietuiesc, mi-am imaginat un ipotetic ultim an de viata si in care eroina eram eu. Imi acordam astfel sanse, imi construiam printr-un alter ego o fuga de nefiinta inspre viata netraita inca, dar care, de fapt, nu excludea sfarsitul, pentru ca, goana avea la final un drum si mai lung, dar linistit si impacat catre moarte, devenind, intr-un fel, aceeasi cale ca a oricarei fiinte vii, deci, nimic nemaipomenit.

N-o voi mai cauta, eu aruncam atunci cam tot ce scriam, pentru ca reciteam si mi se facea rusine, mi se pareau niste prostii sarace in cuvinte ce nu puteau cuprinde nici macar o parte din simtiri. Insa imi amintesc totul.

Ea se numea Mara si era o femeie saraca, pentru ca, nu-i asa, casa in care locuiesti nu are nicio valoare, pentru ca nu poti dormi pe strazi. Si femeia asta isi vinde casa, distruge amintiri, azvarle in gunoi toata materia ce o leaga cu mii de fire nevazute  de realitatea ei banala, de zi cu zi, si fuge. Ia cu ea un barbat, un soi de gigolo si aventurier la un loc, pentru ca nu exista niciunul in viata ei si pentru ca nu crede in puterea de a putea fi iubita pentru cine e, ii cere un an din viata lui, el accepta, ii ia jumatate din banii de pe casa ca plata pentru timpul si prestatiile sale, si cu cealalta jumatate pleaca impreuna in lumea larga, fara nicio destinatie, fara scop. Aparent. De fapt, ea pleaca pentru ca a urzit sa se intalneasca undeva cu viata ei netraita si cu visele reprimate azvarlite de obisnuinta la cosul cu neputinte.

Se urca pe vapoare, in avioane, in trenuri, locuiesc in moteluri, umbla desculti pe plaje intinse, stau in bungalow-uri, in hoteluri, fac autostopul pe Route 66 in America, fotografiaza pinguinii in Africa de Sud. Bea el si bea si ea, si rad, si danseaza, fac sex, alearga in zori sa prinda soarele, apoi se trezesc la pranz, asculta fado in carciumi ieftine dintr-un port portughez, umbla dupa margele din sticla colorata intr-o piata din Jamaica, merg cu autobuze pline de praful rosu al pamantului din Africa, el se uita dupa femei si ea dupa barbati pe o plaja, la asfintit, din Hawaii, se tin cu mainile de nas meditand la nimicnicie langa Gangele pe care plutesc cadavre incomplet arse, privesc surferii din Australia, fugaresc canguri si se gandesc cine a colorat Ayers Rock, se odihnesc pe o piatra pe o culme muntoasa in Anzi asteptand condorii, fac sex cu altii pentru ca nu-i leaga nimic, e doar un contract, se intalnesc cu prostituate, cu localnici, participa la o orgie, mangaie copiii strazilor din Bombay; absolut nimic din tot ce-i trece Marei prin cap nu ramane neimplinit, alunecand, uneori abject, in cele mai intunecate camarute ale fiintei ei, urcand alteori pe cel mai inalt cer din visele existentei ei.

Si intr-o seara, in Tara de Foc, la Capul Horn, in timp ce zgribuliti de vantul dement priveau inspre sfarsitul lumii, ea spune tremurand si cu o parere de lacrima intr-un ochi, brusc, “gata, maine ne intoarcem”, desi nu s-a implinit inca anul. Pleaca muti amandoi, ca si cand cineva le-a aruncat o galeata cu apa inghetata peste trupurile incinse si vin inapoi la Bucuresti. La Otopeni ea se urca intr-un taxi, il priveste in ochi si ii spune senin, pentru prima oara, ca-l iubeste. Nu mai are nici un bagaj, doar o poseta veche pe care o strange in brate si-o framanta cu degetele nervos. El zambeste tacut si deodata strain, ii multumeste scurt, se intoarce cu spatele si urca in alt taxi plin cu valize. Contractul a luat sfarsit. Masinile pleaca in acelasi timp, in directii diferite, a ei catre rasarit, a lui catre apus, ea priveste doar inainte, in schimb el, se intorce si se uita dupa taxiul ei. A doua zi Mara e gasita moarta intr-o camera dintr-un motel ieftin, foarte aproape de aeroport. S-a sinucis. N-a lasat nimic in urma, niciun bilet, nicio fotografie, niciun ban de inmormantare, doar un epitaf zgariat cu unghiile pe peretele de langa patul unde i-au gasit cadavrul. El se uita la televizor si vede stirea despre moartea femeii necunoscute, fara acte, care suferea, se pare, de o boala incurabila. Isi apleaca fruntea, isi prinde capul in maini si plange. Intelege. Tot. Nebunia, tacerea, bucuria, cantecul, dansul, betia, dragostea, privirea, banii. Mara era vie, fericita si libera. Prizonier ramasese acum el. Poate doar cu ceva vise traite, dar condamnat pentru totdeauna la a sti.

Cat de bestelita am fost pentru povestirea asta, Doamne!…Ca e oribila, ca e lipsita de profunzime, ca e imposibil ca cineva sa gandeasca viata in termenii astia, ca sunt o nebuna, ca vreau sa cuceresc cititorul cu strategii vulgare, ca am auzit eu ca-s la moda swingerii si ca ma folosesc de asta pentru a starni curiozitati, ca povestea, dupa ce ca-i idioata mai e si imorala, ca e anticrestina, ca nu are niciun pic de poezie chiar daca asta mi-am dorit, ca, de fapt, daca ea pleaca sa se sinucida, cum se duce masina catre rasarit si Mara priveste fix inainte, daca el ramane in viata, de ce taxiul lui se indreapta spre apus si el regreta privind in urma, daca regreta de ce nu i-a dat banii inapoi (!) etc…

Acum zambesc. Cine a inteles, are toate raspunsurile si nu cred ca imi mai pasa vreun pic de ce-ar putea crede cei ce nu au priceput. Important e ca eu o iubesc. Ca, pentru mine, atunci era o sansa, Mara devenise un fel de varianta luminoasa, un fel de “inca se poate”, un imn inchinat intelegerii, libertatii, bucuriilor frumoase, nebune si tampite ale vietii.

 

 

 

Comentarii

  • Oho!..Pai, daca as sti ca povestea asta a fost scrisa si nepublicata, ba, mai mult, rupta si aruncata… ce te-as mai besteli eu! Sper, totusi, ca nu asa s-a intamplat, ca nu a fost scrisa, ci se va scrie…

    Marilena Guduleasa 5 martie 2012 11:00 Răspunde
    • Besteleste-ma…A fost scrisa, a fost mai apoi rupta. Am incercat sa o rescriu, dar nimic nu mai era la fel…:)

      Carmen 5 martie 2012 17:10 Răspunde
  • buna 🙂 unde as putea sa citesc povestea ?

    rose 5 martie 2012 13:35 Răspunde
    • Ma tem ca…niciunde. A fost si am distrus-o…:)

      Carmen 5 martie 2012 17:09 Răspunde
      • c5jaa da forste5r jeg hvorfor jeg ikke har fuennt den noe sted, tusen takk likevel.Forresten, du har utrolig inspirerende klesstil og jeg er stor fan av bloggen din!

        Bluebird 19 iunie 2012 0:36 Răspunde
    • – Aaron-Saw your site featured on soihwt, just have to say I absolutely loved it and the video was incredible. Your work speaks more than for itself, thanks for inspiring people you don’t even know, like me:) Your photographs are AMAZING

      Napoleon 19 iunie 2012 8:34 Răspunde
  • Mereu i-am invidiat pe cei care pot scrie fictiune, fie ea si amestecata cu crampeie de realitate. Eu nu sunt deloc o „imaginativa”, pot inventa cuvinte (tocmai am facut-o 🙂 ), personaje, poate, dar nu si situatii de viata. Intind de experientele mele saracute, le diluez, sa le sporesc, sa le inmultesc, scot din „lada cu papusi” marionete (de altii) uitate cu sforile incalcite si le fac sa joace dupa cum le cant eu… Tocmai din cauza asta mi se pare o impietate sa arunci la cos ceva ce (asa cum bine ai zis si tu)nu se poate naste decat o singura data…
    Te iert, daca promiti ca nu mai faci… 🙂

    Marilena Guduleasa 6 martie 2012 7:22 Răspunde
    • Să știi că și eu i-am invidiat și încă mi se întâmplă! Că nu dau pe dinafară de prea multă imaginație nici eu! Dacă nu mă sprijin pe ceva ce simt, ce trăiesc, ce-am trâit, ce visez, ce mi-ar fi drag etc., mă pierd. Am aruncat și încă arunc multe la coș, de obicei, după ce scriu ceva, citesc și nu-mi mai place. Dacă nu cedez primului impuls berbecesc, scapă. Dacă număr până la 10, s-ar putea să supraviețuiescă…:))

      Carmen 6 martie 2012 13:17 Răspunde
      • sa nu mai arunci niciodata nimic, please…trimitemi-le mie, ti le arhivez eu, pana cand vei vrea sa-ti mai arunci o privire peste ele…sau sa le imbunatatesti , daca asa consideri…dar nu mai arunca….por favor <3

        Alinus 13 aprilie 2014 13:52 Răspunde
    • Hei, jeg er veldig inrrteesert i e5 kjf8pe en svart kjole fra acne, som du hadde pe5 deg pe5 et acne-event eller noe… Den er kort, trang, svart og har lav utrigning foran, veldig enkel! husker ikke hva den heter heller, men har f8nsket meg den i evigheter! Har ikke sett den i noen av butikkene, og heller ikke pe5 nett… Siden du jobber pe5 en acnebutikk vet du noe sted de fortsatt har den eller forste5r du hvem kjole jeg mener? eller om du i tilfelle er interessert i e5 selge din egen til meg? jeg er str.36-38 , ta kontakt pe5 minajulianne@live.no

      Patryk 18 iunie 2012 22:52 Răspunde
  • Carmen, probabil ca m-ar besteli multi dintre cei care ma cunosc, daca m-ar auzi, dar mie mi se pare firesc, pe undeva, ce a facut Mara ta…

    Corinas 7 martie 2012 11:45 Răspunde
    • Corina, asta-i viața, avem puncte de vedere diferite. Si eu am zis ca tine, numai că nu toți oamenii înțeleg că viața nu e liniară, că nu curge pentru toată lumea la fel, că nu e obligatoriu să gândim unanim.:)

      Carmen 7 martie 2012 13:27 Răspunde
    • si mie mi se pare la fel de firesc, Corina…la fel as face si eu…

      Alinus 13 aprilie 2014 13:52 Răspunde
  • Bun venit, Carmen!

    Probabil mi-ar fi placut sa citesc povestea Marei cum mi-a placut sa citesc despre povestea ei. Unii scriitori folosesc cuvintele ca sa construiasca imagini, altii construiesc stari. Si cu toate ca-mi place mult sa „simt” cu autorul, ca doar imaginile ne ajuta sa simtim, stilul tau modernist ma lasa sa „fiu”, de aceea il pretuiesc infinit mai mult.

    Bine c-ai venit! 🙂

    anda 7 martie 2012 19:12 Răspunde
    • Bine te-am gasit, Anda! Si-ti multumesc ca mi-ai scris dupa ce m-ai citit. si infinit de fericita sunt ca mi-ai declarat si pretuirea! Te mai astept pe la mine, si nu uita sa-mi mai scrii, ma bucura sa te stiu langa mine.:)

      Carmen 14 martie 2012 21:22 Răspunde
  • Teresa – Wow! What an adorable cluope!! I can see why you would want to hang out with them!! I LOVE the lighting and the shot where he is kissing the top of her head is so sweet. She is flipping gorgeous!!!! You can tell they are in love!!! Thanks for sharing!

    mamah 19 iunie 2012 4:30 Răspunde
  • Pingback: hqupojvct

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title