Fata care traia in vis

Roxanei Elisabeta Sfrija, cu dragoste si recunostinta mare.

“Mai verosimil decât adevãrul e câteodatã un vis.” – Lucian Blaga

Cand am inceput sa scriu, acele ceasului meu mecanic se asezasera cuminti, unul peste altul, acoperind pudic cifra 12. Asadar, incepuse noaptea aceea grea, păcurie, iar ochii ei vii si sfredelitori, acoperiti acum de o patura de neguri, stateau linistiti in gavane.

La si 30 de secunde, visul, lumea aceea pe care o banuim aproximativ paralela cu realitatea, incepuse. Se facea ca dansa si radea. Isi intindea bratele lungi, infinite catre cer ca intr-o incantatie pagana, isi scutura trupul filiform valurind in jurul ei aerul inabusitor si fierbinte. Parul lung si negru ca noaptea din care sosise i se zbatea in jurul obrajilor de fildes, iar gura i se deschidea intr-un abandon definitiv, dar mut, bucuriei. Poemele nerostite pe muzica aceea pamanteana si concreta ii umpleau inima până-ntr-atât, încât, la un anume moment, picioarele i s-au desprins de pamant si a inceput, prin rotire, sa se ridice la cer invartindu-se mlădiu in cercuri concentrice. Fata dansa gratios in imponderabilitate. O suvita rebela i se agatase de gene, iar gura i se inchisese intr-un zambet perfect.

Se privea cu o curiozitate linistita pe ea insasi de undeva de jos, asezata turceste in patul mare si gol. Isi contempla imaginea propriei beatitudini pe chipul fetei de deasupra capului ei, intrebandu-se retoric care o fi pretul de achitat pentru o atare fericire. Poate lipsa ei la trezire?

Nu gasea raspunsul corect si poate ca nici n-avea ce sa faca cu el, ii ajungeau bulele de efervescenta ale dansului fiintei desavarsite de mai sus de ea. O implinea pentru toata viata reala insurubarea meticuloasa a trupului ei in aer impletit cu muzica divina din vis si, pana la capatul dintai al diminetii, senzatia de surplus adaugata la existenta ei de fiecare zi.

Fata care traia in vis o alta existenta, inca una, in realitate habar nu avea sa danseze. Muzica ii revarsa in urechi sunete care-i puneau in miscare o serie de fiori stranii de-a lungul sirei spinarii, dar cand nu mai putea suporta senzatiile acelea straine si incerca sa se rupa de emotii miscandu-si trupul in directii controlate, ceva ii paraliza coloana vertebrala intepenindu-i pornirile intr-o rigiditate dureroasa.

Fata care traia in vis inca o viata, in realitate nu avea idée ca poate sa zboare. Parul ei zvarcolit o ajuta sa se ridice, suvitele nebune aratandu-i directii care nu duceau niciodata in jos. Dar asta numai in somn.

Fata care traia in vis isi construise o lume ideala, un univers ridicat pe nazuintele ei stiute ori nebanuite din viata adevarata. Si habar nu avea ca visele ei erau o alta dimensiune a realitatii, a vietii bogate pe care i-o daruise soarta cu adevarat.

Si-atunci se intorcea din vis, in fiecare zi luptandu-se cu neputinta de a dansa si a zbura, dar cu fiecare clipa traita exersand o miscare doar visata: azi ridicand un brat spre cer, maine fluturandu-si parul negru ca noaptea in care cunoscuse zbaterea, iar poimaine, cine stie, cu putina bunavointa din partea inimii ei avantate catre dragoste, poate incepea chiar ridicarea spre soare.

Fata care traia in vis era construita din dragoste, o materie care o facuse nemuritoare, dar ea nu stia asta. Si tot din motivul acesta sublim, dragostea, nu putea sa opreasca nimeni, niciodata, existenta ei bizară, cea de la miezul noptii, nestiuta de nimeni; cea care-i aseza pe umeri aripi dimineata si in minte-i punea forta de a incerca zi de zi, mereu, sa aduca visul in realitate.

Fata care traia in vis se nascuse cu un dar unic: sa nu doarma niciodata, de fapt.

Doar ca ea nu stia nici macar asta.

30 aprilie 2012 – ziua ta de nastere, Rox.