„“

O poveste din vremea năpârcilor

de

 

 

 

 

 

 

 

Înainte vreme, cam pe timpul când era bunica fată mare, cică lumea era altfel. Mai bună, mai calmă, mai înțelegătoare. Iertătoare și cu o predispoziție ce părea înnăscută pentru o gândire așezată și fapte pline de compasiune. Pe atunci, viața era populată de oameni cumpătați, înveșmântați numai în bunăvoință, credință și înțelepciune. Iar societatea cică ar fi fost un pic mai dreaptă ca în zilele noastre. Nu prea mult însă, doar așa, cât să-i șadă bine.

Azi, oamenii s-au schimbat. În rău. Așa se spune privind în urmă și raportându-ne la prezent, visând și sperând la mai bine pentru viitor.

Se pare că în zilele noastre ființa omenească ar fi altcumva decât atunci. Cică ar fi rătăcit altruismul. Și-ar fi devenit perfidă și periculoasă. Zice-se că, de atunci și până azi, milostivirea i s-ar fi scurs ușor dar sigur de prin vene, sărăcind astfel sângele ba chiar și gena umană de blândețe, de îndurare, de milostenie. De acceptare. De bunătate.

Poveștile despre oameni ce viețuiesc în aceste zile pline de durere plutesc printre noi. Sau pășesc în tăcere pe lângă noi, pe străzi inundate de ființe robotizate de prea multe necazuri, de prea multă rutină, din prea multe reguli de respectat ce contravin flagrant cu dorințele lor.

Am întâlnit și eu o astfel de istorie. A unei femei. N-am cunoscut-o personal suficient de bine, așa că vă voi spune povestea ei mergând pe conturul amintirilor despre ea a celor ce-au avut-o mai mult timp prin preajmă. Și punctând clipele, mult prea puține, când viețile ni s-au intersectat.

Și-o să v-o spun și vouă spre luare aminte. Sau nu, mai bine spre veșnică pomenire. Spre neuitare.

 

*

 

Era plină de speranță. Era drăcoasă, voluntară și încăpățânată. Țâfnoasă și orgolioasă, mândră și totodată discretă. Iubea hainele frumoase, pantofii și poșetele, oja și parfumurile.

Adora micile fleacuri ale vieții, dat fiind că marile speranțe și urările de noroc ale ursitoarelor la naștere nu-i prea fuseseră dăruite. Sau măcar puține cum i-au fost hărăzite să-i fi fost câtuși de puțin generoase. N-au fost.

Își ascundea durerile sub hainele ei frumoase și-și ridica mândră ochii din pământ, uite-așa, de-a naibii, să nu bănuiască nimeni ce adevăruri crude o bântuie, ce suferințe adânci o macină.

Trăia într-o urbe mică, una ca multe altele, un loc unde nu se întâmplă mai nimic iar asta sapă adânc prin neputințele omenești, scoțând la iveală cele mai neașteptate și nebănuite tare ale ființelor noastre.

Se născuse într-un sat de lângă acea urbe, unul cu oameni gospodari, grădinari de soi bun, ambițioși, într-o familie de țărani, simplă și cu frica lui Dumnezeu și-a gurii lumii.

Era mezina unei familii cu 3 copii, răsfățată mai ales pentru că starea ei de sănătate nu fusese chiar cea mai bună. Dar și pentru că se credea ea mai cu moț decât frații ei, cea mai mică fiind.

Și-a crescut suficient, preț de vreo 18 ani, așa, cât să întâlnească și ea iubirea, să se mărite cu alesul ei, un băiat de 23 de ani din orășelul cel mic și neînsemnat. A făcut lucrurile așa cum știa ea de-acasă, din satul ei cu reguli fixe și de nezdruncinat de modernismul unei noi lumi ce se croia după măsurile altora, nu cele tradiționale. Poate că a sperat într-un destin ca-n poveștile din copilărie ale tuturor fetelor. Poate că a visat și ea cine știe ce soartă măreață cu ochii ațintiți spre cerul limpede și bătut cu nestemate din nopțile adânci de deasupra bătrânei ei case părintești. Poate, dar asta, azi, nu o vom ști niciodată.

Pentru că la doar un an de la nunta ei, la doar 19 ani, visurile ei s-au transformat în coșmarul cel mai sinistru: neoplasm ovarian. Cancer.

Și cei doi proaspeți însurăței, ea de 19 și el de 24 de ani, dimpreună cu familiile lor, au început să se bată cu moartea. Au învățat drumurile lungi și anevoioase pe la spitale, pe la ușile medicilor, pe la ghișeele farmaciilor și ale autorităților statului. Au dansat sarabanda frustrărilor, au băut cupe pline de pelinul nevoilor de tot felul, n-au colindat discotecile, barurile și petrecerile dansante cu cei de seama și vârsta lor. N-au ajuns să vadă marea și nu au scrutat zările de pe culmile munților. Ea a învățat în schimb, pe pielea ei, cuvinte ca “radioterapie’ și “chimioterapie”, vorbe strâmbe, pocite, străine de graiul din satul ei. Iar el, silabisind, cum să o apere și să o îngrijească ca pe un copil, să-i țină fruntea când vomita săptămâni în șir, să o aștepte tremurând la ușa blocului operator după fiecare intervenție chirurgicală.

Au învățat cum se folosește o perucă atunci când ea și-a pierdut tot părul în urma chimio și radioterapiei. Și-au înțeles împreună că viața ei în urma unei histerectomii totale poate fi încă una ce merită trăită.

N-au mai putut aștepta și legăna copiii proprii, au legănat însă, în fiecare noapte, spaima ucigătoare că poate ea nu se va mai trezi din somn a doua zi. Sau din anestezie. Sau din comă. Sau că acul cântarului nu va mai putea urca peste 25 de kilograme.

N-au fost în vacanțe, n-au făcut planuri pentru o zi de mâine lipsită de griji. N-au acumulat amintiri conforme vârstei lor, nu s-au distrat, pentru că banii abia le ajungeau de șpăgi strecurate cu speranță și umilință prin spitale, în buzunare lăbărțate de halate purtate de medici, de asistente, de infirmiere, de brancardieri. Iar banii din creditele făcute la destule bănci s-au dus pentru medicamente și traiul lor disperat și plin de lipsuri de zi cu zi.

S-au luptat cu un sistem nenorocit pe fiece cărare l-au întâlnit – serviciu, sănătate, societate.

Dar au reușit, cu prețul tinereții lor mult prea triste. Și prea dur încercate. Au cucerit teritorii din viața dăruită altora pe tavă pas cu pas, în fiecare zi câte puțin, cu fiece metru apropiindu-se tot mai mult de speranță, dându-i morții cu tifla exact cum fac copiii năzdrăvani în jocul lor fără de griji de pe maidane.

Au câștigat bătălii importante, iar astfel au lăsat cancerul în urmă, o amintire ca dintr-o altă viață, una care, doar întâmplător, o trăiseră chiar ei. Și-așa s-au dus vreo 13 ani. Poate că în timpul acesta au rătăcit și dragostea, n-au mai știut unde-au pus-o.

Poate că în anii ăștia grei, iubirea, în sensul acela pe care-l știm noi, oamenii sănătoși și cu vieți neîncercate de asemenea tragedii s-a transformat în grijă, în frică, în durere, în neputință, în atenție, în orgoliu, în rutină, în tăcere, în neîncredere, în speranța nemuririi.

Și poate că viața și tinerețea au învins tristețea și toate necazurile și și-au cerut cu stăruință drepturile restante. Poate că lipsurile și-au pus amprenta pe cele două suflete prea greu și prea de timpuriu lovite. Poate că speranța că va fi mereu bine a luat locul realității. Poate că gura lumii a lucrat și ea în sensul acesta, iar cei doi miri de odinioară, unul ajuns la 32 și altul la 37 de ani și-au spus rămas bun într-o sală de tribunal. În martie 2007.

Și-au mers înainte, fiecare pe un alt drum, braț la braț cu greșelile lor, cu lipsurile lor, cu frustrările și dorințele lor. Au reînvățat drumul spre școlile de care nu avuseseră timp cât se bătuseră cu moartea, iar el a încercat, pe cât i-a stat în puteri, să o degreveze de grija băncilor, luând asupra lui toate datoriile. Iar ea s-a întors acasă, în satul ei, în casa părinților ei.

Și-au refăcut din bucăți viețile lor frânte, au reînceput să zâmbească și să spere. Sau nu.

El a intrat în depresie în timp ce ea era de timp bun în remisiune. Separat.

*

Deschid acum câteva pagini dintr-un jurnal niciodată scos la lumină. Poate veți găsi printre rândurile lui rămășițe din poveste. Dintr-o viață. Ba poate chiar din mai multe.

 

Aprilie 2009 – atunci l-am cunoscut, la mai bine de doi ani după divorțul lui. Distanțele s-au micșorat, și eu din orașul meu mare și el din orașul lui mic, ne-am găsit dintr-o întâmplare. Avea puțin peste 39 de ani. Era un om sumbru, întunecat, obosit, mohorât și foarte închis în el însuși. Nu știa să zâmbească, nu înțelegea cum e speranța și la ce folosește, nu pricepea ce e încrederea și bunăvoința. Eu eram solară, optimistă și mereu zâmbitoare, prea încrezătoare, stupid de binevoitoare și înțelegătoare.

Eram ca soarele și luna, ca iarna cu vara, parcă destinați să nu ne întâlnim niciodatâ într-o lume normală, să nu încăpem vreodată în aceeași discuție, să nu intrăm nicicum împreună, mână în mână, într-o ecuație logică. Și totuși am reușit imposibilul, nu știm nici noi cum. Ciocnindu-ne de cutume și orgolii, venind din două lumi atât de diferite. Până la urmă am devenit și cei mai buni prieteni, nu numai iubiți.

 

12 februarie 2011 – da, e ziua când ne-am căsătorit civil. Între timp, el a reînvățat încet-încet zâmbetul, ba apoi chiar râsul în cascadă laolaltă cu bucuria de a trăi, de a visa, de a crede.

Între aceste perioade, între aprilie 2009 și ziua căsătoriei noastre civile, de departe și din întâmplare, cred că am văzut-o și pe ea de câteva ori. Nu eram însă sigură că ea este ea. Era mereu cu fruntea sus, pe tocuri, aranjată, cochetă, mândră, niciodată zâmbitoare și mereu cu un aer distant, chiar trufaș aș putea spune. Aflasem povestea trecutului ei plin de durere pe care-l târa în urmă ca pe o ghiulea agățată de glezne, știam că e o supraviețuitoare, o luptătoare, o învingătoare. Privită de departe și din afară părea a fi totul în regulă cu ea, ba chiar auzisem că ar avea și o relație. Îi era bine.

 

13 februarie 2011 – 11 februarie 2015 – nu știu unde au fugit anii, dar știu cum am luptat în tot acest timp să avem o viață decentă, cuminte, liniștită, plină de senin. Ne-am văzut de traiul nostru împreună, am adoptat căței, i-am crescut, am construit uneori pe nisipuri mișcătoare, alteori pe stânci, așa cum ne-a fost norocul. Am încercat să facem cât mai mult bine în jurul nostru și măcar un pic și nouă înșine. Iar dacă nu am putut face bine, măcar am încercat din răsputeri să nu facem rău. Am avut șanse și am călătorit de câteva ori, am avut vacanțe – mai pe la prieteni, mai în interes de serviciu. Nu în fiecare an. Iar viața părea a fi ceva ce ni se întâmplă în timp ce noi eram mult prea ocupați cu tot felul de fleacuri. Râdeam des, vorbeam mult și despre absolut orice, ne plăteam datoriile la bănci, aproape că nu ne mai certam deloc, eu scriam iar el se plimba cu bicicleta și mai mergea când și când la pescuit.

 

12 februarie 2015 – aniversarea a 4 ani de căsnicie. M-a sunat de la serviciu – aflase că ea, fosta lui mireasă, era foarte grav bolnavă. Din nou. Cancerul se abătuse iar asupra ei, asta știam deja, dar nu bănuiam că de data asta lovise cu o furie crescută, decis parcă să se răzbune pentru înfrângerea suferită cândva. Auzisem vag, de ceva timp, că ar fi iar bolnavă, dar părea o poveste și-atât, nu știu de ce. Poate pentru că felul ei de-a fi, orgolios, demn și mândru nu lăsa să se vadă nimic în afară? Poate pentru că părăsind urbea cea mică de peste un an și jumătate și mutându-se în orașul meu mare soțul meu era rupt de trecut? Poate pentru că ea nu cerea niciodată, nimănui ajutorul? Poate pentru că mersul ei țanțoș și mereu pe tocuri părea sinonim cu “mi-e bine, toate-mi merg din plin”? Poate că era prea discretă ca să deranjeze? Poate pentru că avea 39 de ani și trecuseră 20 de la prima diagnosticare și moartea, vicleană, ne păcălise pe toți că rămăsese în trecut? Nu știu.

În seara aceleiași zile am ajuns amândoi la ea la spital. Ne-am petrecut seara aniversării noastre mergând să-i fim alături. Eu am așteptat în mașină, în parcare. N-am vrut să inoportunez, n-am vrut să o oblig să mă primească, n-am vrut să o pun într-o situație mai delicată decât cea în care se găsea deja. În plus, practic, noi două nici măcar nu ne cunoșteam. Nu ne datoram nimic una alteia, nu ne detestam, dar nici nu ne iubeam. Ne eram străine.

 

12 februarie 2015 – 18 februarie 2015 – am mers zilnic la ea la spital, respectând același tipic – soțul meu urca la ea, eu îl așteptam în mașină. Ducându-i tot ce aflasem că i-ar trebui și-i lipsea. Scutece, păturici aleze, medicamente. Ba chiar încercând să-i facem toate poftele – știam că-s ultimele ei dorințe, unul dintre medicii ei îmi prezentase întrega situație fără niciun fel de menajamente. Era în fază terminală și nu se mai putea face nimic.

Dorințele ei erau mărunte – o saramură de crap, o tocăniță de ciuperci, un pește la grătar, sucuri de fructe, dulceață de căpșune, unt, mămăliguță, caș.

Iar soțul meu, seară de seară, se întorcea în parcarea întunecată, venind de la patul ei cu povești înspăimântătoare – fata aceea era păzită zi și noapte de mama și sora ei, făceau asta cu rândul de jumătate de an. Avea abdomenul măcelărit de prea multe operații, în încercarea disperată a medicilor de a o salva. Avea în abdomen fistule de mărimea unei portocale și supurau încontinuu, nu mai avea niciun leu, nici măcar pentru pungile de ileostomă sau pentru medicamente. La serviciu fusese umilită de unii dintre colegi, hăituită de șefi pentru absențe. Familia ei era purtată pe drumuri pentru dreptul ei la o pensie și un ajutor de însoțitor pentru persoane cu handicap. Nu-și luase drepturile bănești ce i se cuveneau în decembrie și fusese târâtă pe drumuri, scoasă din spital cu abdomenul despicat și purulent prin microbuze, ca să o vadă nu știu ce comisie și să constate că e cu adevărat bolnavă. Asta deși legea prevede ca în astfel de situații comisia să se deplaseze acolo unde se află bolnavul.

Colegii au făcut o chetă pentru ea, iar o femeie, o mamă, o colegă, pentru cei 5-10 lei pe care au decis să-i doneze fiecare, a refuzat să-i plătească. Asta se poate înțelege, 5-10 lei pentru unii e o avere, una pe măsura sufletelor lor mărunte. Dar să urli că nu dai niciun leu pentru că oricum “aia moare și ce-i mai trebuie bani?”…

Alții erau foarte ofuscați că nu au fost sunați personal, “ce dacă nu mai poate merge, nici măcar nu poate vorbi?”

(Nu, doamnă. Un om bolnav de cancer în fază terminală are momente când nu mai poate vorbi, are niște dureri de neîndurat, de neimaginat. Dureri pe care nici morfina nu le mai poate ameliora. Și ultima lui grijă e să-și sune șefii, iar să tacă ăsta e dreptul lui! Așa cum și dumneavoastră v-ați arogat dreptul de a vă substitui lui Dumnezeu, decizând în mod ilegal să o privați de drepturile ei salariale ori chiar de locul ei de muncă, atunci când, cu doi ani în urmă, deși fusese din nou diagnosticată cu cancer și era în plin tratament cu citostatice, ați pus-o pe lista disponibilizaților, chemând-o din spital ca să-i dați preavizul. Un lucru ilegal din câte știu eu.)

Cam așa sunau toate poveștile cu care venea soțul meu după fiecare vizită la patul ei de suferință cumplită.

 

19 februrie 2015 – 20 februarie 2015

La o săptămână după ce-am aflat veștile despre ea și după ce-am început să o vizităm în fiece seară (nu, eu nu, eu așteptam cuminte în parcare), toată lumea, ea și familia ei (formată dintr-un tată bătrân bolnav de Parkinson, imobilizat într-un pat în căsuța lui de modestă de la țară și o mamă străvezie de oboseală și nesomn, cu capul înfășurat ca orice tărancă în vârstă într-o basma, o soră fără serviciu cu un soț rămas cu probleme mari de sănătate în urma unui grav accident de mașină și cu doi copii), erau mult mai optimiști – nu mai erau abandonați –începuseră și ei și ea să spere în mai bine. Ea avea, în sfârșit!, scutece de tip Pampers la discreție, avea păturici aleze, avea crème pentru toate rănile ei, avea medicamente, avea chiar și planuri de viitor – se va vindeca și va merge la serviciu, voia sa muncească, nu stătea în loc în speranța pensiei.

Și-atunci a coborât soțul meu din spital, a venit în parcare, la mașina unde-l așteptam seară de seară. Ea dorea să mă vadă, să mă cunoască, să urc.

M-a primit cu brațele deschise, m-a îmbrățișat și m-a strâns cu putere în brațe, m-a pupat și m-a ținut de mână minute în șir. Ce aveam noi de împărțit? Nimic. Nu-i luasem ceva, nu-mi luase nimic. A râs cu mine, își dorea demult să mă vadă de aproape. A glumit, mi-a arătat toate rănile ei pe care le purta ca pe niște trofee. Din octombrie 2014 și până pe 19 februarie, acea seară, avusese nu mai puțin de 5 operații. Mi le-a arătat firesc, fără să se plângă. Rar mi-a fost dat să văd atâta demnitate și atâta forță! Și un trup atât de firav, cu abdomenul înfiorător de ciopârțit, plus găurile prin care îi vedeam ce-i mai rămăsese din intestine…Știu, vă dau detalii cumplite. Credeți-mă, încă nu v-am spus ce era mai rău. Poate că o să tac. Ori poate că nu.

Mi-a mulțumit pentru tot, iar pe la ora 22.30 am plecat de la ea, cu o altă îmbrățișare lungă și plină de drag. Real. Era un biet omuleț, nu cred că avea mai mult de 30 de kilograme. Dar n-am plâns. Văzând-o, nu mi se mai părea posibil ceea ce-mi povestise medicul cu câteva zile înainte și în ciuda găurilor din abdomen pe unde i se scurgea necontenit nu numai răul și boala ci și viața, aveam credința că va câștiga și bătălia asta împotriva cancerului.

Părea invincibilă, chiar și-așa, imobilizată într-un pat de spital.

Numai că la ora 23.00 când am intrat pe ușa casei, a sunat Maria, sora ei, disperată, urlând. În urma noastră i se declanșase o hemoragie cumplită și o băgaseră de urgență în operație, mama ei era singură în spital și ne-a rugat să mergem înapoi, să stăm cu ea.

Când am ajuns, bătrâna ei mama jelea încet, cu capul în palme: “e grav, e grav de tot, e în stare critică, așa mi-a zis doctorul de gardă”.

Toată noaptea am vegheat la ușa blocului operator așteptând vești. Pe la 3.30 am aflat că reușiseră să o stabilizeze, dar încă o operau, pierduse foarte mult sânge. Ce mai rămăsese din intestinele ei era putred, totul se deșira ca o pânză veche răscoaptă. Găurile din cel doar 1 metru de intestin rămas aveau și pungi cu puroi. Fecalele le elimina pe gură.

A 6-a operație în 4 luni și jumătate. Joi am intrat la reanimare la ea. Mama ei, eu, soțul meu. Fiecare separat, intra doar câte un vizitator, stătea lângă ea un singur minut. Am intrat să o văd de două ori. Era intubată, dar conștientă. M-a recunoscut. Avea dureri crunte. Iar eu nu știam ce să-i zic, să nu-i fac rău, să nu o agit, să-i dau curaj, să-i spun că suntem lângă ea și nu o abandonăm. Medicul de gardă mi-a spus că situația a fost disperată și că e în continuare critică. Că intervenția a fost una la limită. Că vor încerca să o detubeze iar, nu reușiseră încă să o facă să respire fără aparate.

 

20 februarie 2015

Vineri respira fără aparate, nu mai era intubată. Am vorbit foarte puțin, mi-a făcut semn să stau cu ea, lângă patul ei.

Mi-a spus că doare, că vrea să bea un calciu efervescent, să mai prindă puteri, să-i dea puțină energie. Evident, nu avea voie. Iar moartea-i dădea târcoale.

 

21 februarie 2015

Sâmbătă, la ora de vizită stabilită, eram deja la ușile reanimării. Singură, ai ei se bazau pe mine, nu erau la București, iar soțul meu fugise la țară, la căței. Situația stagna, era aproximativ la fel, dar și-a cerut iertare că nu poate vorbi, că o doare prea rău. Să nu mă supăr. Am întrebat-o ce vrea să-i aduc, să o fac să uite de dureri. Nu mai voia nimic, nu avea voie nimic. N-am avut liniște și m-am întors iar la ea, pe seară, la următoarea oră de vizită, să mă vadă că sunt acolo, să știe că nu o părăsisem, să-i dau curaj, poate și o mângâiere. Rugasem o prietenă să vină cu mine și a venit, a străbătut tot orașul ca să nu fiu singură și m-a așteptat cuminte pe hol preț de două minute cât am avut voie să stau în reanimare.

 

22 februarie 2015

Duminică n-am mai fost la ea, a fost doar soțul meu. Eu zăceam în casă cu frisoane, cu febră, după ce vomitasem toată ziua. Ea era iar în stare critică, iar fusese operată, iar era intubată, nu mai era conștientă. A 7-a operație. Probabil că mai avea doar 25 de kilograme. Era în comă.

Când soțul meu a ajuns acasă venind de la spital de la ea, a plecat cu mine către alt spital, la camera de gardă, aveam și eu nevoie de medic. Aveam, cel mai probabil, o toxiinfecție alimentară. Un fleac.

 

23 februarie 2015

Luni seară era tot în comă. Intubată. Aparatele o ajutau să trăiască. Doctorii clătinau din cap și spuneau că situația e disperată.

 

24 februarie 2015, ora 00.02 – 26 februarie 2015

A sunat telefonul soțului meu, eram acasă amândoi, ne pregăteam să ne culcăm. Am primit Vestea. Ea plecase pe Marele Drum. La ora 23.15. Să se odihnească puțin. O veșnicie. Plecase cu lumină, îi aprinseseră o lumânare asistentele și medicii în reanimare.

Puteam merge să o luăm dimineață de la morgă.

Să o ducem acasă, înapoi în satul ei. La părinții ei bătrâni, săraci și bolnavi. Să le aducem copilul acasă, căci se făcuse bine. Fata lor era vindecată de toate durerile și suferințele, devenise imună și de neatins de toate năpârcile care-i otrăviseră și ultimele luni de viață chinuită, copila lor era, în sfârșit, mai presus de orice umilință la care o supusese o societate inumană, demnă doar de milă, mai bolnavă chiar și decât fusese ea, lumina ochilor lor.

Noaptea a fost lungă. I-am anunțat Plecarea doar surorii ei, iar ea a ales să-și lase bătrânii părinți să doarmă liniștiți până dimineață. Iar noi, în crucea nopții, am plecat spre orășelul cel mic în care trăise. Să ne grijim de toate cele lumești, să aibă măcar o înmormântare decentă, așa cum ar fi trebuit și ar fi meritat să-i fie viața.

Și-am reușit. Am adus-o acasă, părinților ei, într-un sicriu alb, îmbrăcată în hainele ei frumoase pe care le iubea atât de mult.

Am pregătit tot, până în cele mai mici detalii. Să fie mândră, așa cum fusese toată viața. Să nu-i lipsească nimic, așa cum prea multe îi lipsiseră cât trăise.

 

*

 

Am coborât-o în pământ pe 26 februarie 2015. Ieșise soarele. Ea nu mai putea să-l vadă. Familia ei a ales să așeze coroana noastră pe cruce, ca o ultimă îmbrățișare.

Poate pentru că ultima îmbrățișare a ei, pe Pământ, a fost pentru mine? Poate pentru că ultima dată a vorbit cu mine? Poate pentru că ultima oară a râs cu mine? Poate și pentru că tot eu am fost ultimul om pe care l-a ținut de mână? M-a așteptat, parcă. M-a ales. Ca să poată pleca liniștită și senină că părinții ei vor fi ajutați. Că ea va avea parte de funeralii simple și demne. La 39 de ani.

Și-am înțeles. Era datoria mea. De asta mă chemase la ea. De asta a vrut să mă vadă. De asta își deschisese larg brațele când m-a văzut în ușa salonului. De asta mă ținuse de mână. Sau poate pentru că o chema Georgeta? Ca pe mama.

 

În vremea năpârcilor a trăit odată o fată. I se spunea Gina.

Acum trupul ei prea chinuit se odihnește sus, pe coastă, în cimitirul din sat. Dar sufletul ei e în vacanță, departe, a plecat să locuiască într-o stea.

Adio, Gina. Veghează-ne. Iar noi te vom purta în inimă toată viața.Te iubim!

 

 

 

In memoriam Georgeta Radu

25.06.1975

23.02.2015

 

 

 

 

 

 

București, 26 februarie – 4 martie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

 

 

foto 1: Where dead angels lie – www.wisgoon.com

foto 2: arhiva personală

Tag-uri:
· ·

Comentarii

  • Doamne, ce tulburator!!! si frumos in acelasi timp! am plins, mai ales ca am in familie un caz de cancer de col uterin si inca nu stim ce o sa fie….cum o sa fie…

    doina 20 martie 2015 6:55 Răspunde
    • Va fi bine, trebuie să fie bine, va fi bine! Sănătate și putere la infinit!

      Carmen Voinea-Raducanu 20 martie 2015 8:07 Răspunde
  • ..orice ti-as spune acum, Carmen, mi s-ar parea a fi mult prea putin pentru mult prea multul daruit de tine, Am iubit-o pe Gina, l-am iubit pe Relu, le-am fost alaturi atunci cand au avut nevoie de sfatul meu. De ce vorbesc la trecut? Ii iubesc! Si pe tine te iubesc desi nu te-am cunoscut decat foarte putin. Pe tine te iubesc pentru ceea ce am descoperit ca esti, citind ce scrii. Esti un om absolut minunat! Iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru Gina! Pentru faptul ca ai reusit s-o cunosti atat de bine, intr-un timp relativ scurt, asa cum n-au reusit s-o cunoasca multi dintre cei in preajma carora a stat multi, multi ani. Pentru faptul ca i-ai fost alaturi in ultimele clipe, pentru linistea si siguranta pe care i le-ai oferit atunci cand a avut mai mare nevoie, pentru….tot!
    Si in mod special, iti multumesc pentru ca ne-ai spus povestea! Povestea voastra. Un omagiu adus fetei mandre, care credea ca va trai vesnic. Si, da! Va trai vesnic. In amintirea noastra.
    Sa va dea Dumnezeu sanatatea, pacea si fericirea pe care le meritati din plin!

    Doina Tautan 20 martie 2015 20:52 Răspunde
    • Nu știu, Doina. Nu știu nimic în afară de ceea ce am simțit. În afară de faptul că am acționat fără să ezit niciun moment. Știu că am simțit că pot să fac prea puțin și prea târziu. Știu că n-am știut să gândesc nimic pentru mine, ci totul pentru ea și dragii ei. Că a fost minunat sau nu, chiar nu am habar. Toată lumea zice că am reacționat grozav, eu știu că am făcut ceea ce era normal să fac. Sper că i-a fost mai simplu, deși nu cred. E ușor să pleci? Nu poate fi simplă nicium desprinderea. Gina s-a dus, asta e singura realitate. La 39 de ani. Și-a trăit greu, și-a trăit puțin. Și nu-i dreptate pe pământ. Poate o fi aflat-o Dincolo. Sper! Visez la asta. Niciodată nu va mai fi la fel după Plecarea sa. Suntem mai puțini, suntem mai puțin.
      Mulțumesc, om bun! Mulțumesc pentru tot!

      Carmen Voinea-Raducanu 20 martie 2015 22:29 Răspunde
  • Trist, foarte trist.am participat la înmormântare, sunt vecina ei locuiesc la 2case distanta de ea..o mandrete de fata…am avut onoarea sa va vad in acele zile dna Raducanu…de admirat tot ce ati facut pentru ea si familia ei…va mutumesc pentru povestea frumoasa pe care ati scris-o…va doresc multa sanatate.va pup

    florentina 5 septembrie 2016 10:39 Răspunde
    • Vă pup și eu cu drag!
      Gina va rămâne mereu în amintirea noastră, o fată frumoasă și specială, din păcate lipsită de noroc și cu o viață mult, mult prea scurtă. Cât despre restul… ce să spun? Am făcut ce-am simțit și ce-am putut, n-am reușit însă să-i dau sănătate… Nimeni nu a putut să-i dea în schimb sănătate…Dumnezeu să o odihnească pe ea, să o întărească pe mama ei și să ne binecuvânteze pe noi toți!
      Mulțumesc din suflet pentru că mi-ați scris! 🙂

      Carmen Voinea-Răducanu 31 ianuarie 2017 14:00 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title