„“

Resemnare sau revoltă? Partea a doua

de

 

 

“Nu e mult de la resemnare la ipocrizie.” – Francisco de Quevedo

 

 

“Cred că ați greșit ceva, nu mi-ați dat restul corect.” – îi zic femeii de la ghișeu zâmbind cu inocență și-i și pun banii pe tejghea. Doamna, mai nevricoasă din fire, înainte să ia banii se și pune pe urlat: “nici biletul nu vi l-ați luat, ce înseamnă asta, ce bani, de unde bani, ce rest?!?” Eu încep să mă bâlbâi ca proasta, zâmbind încă și ridicându-mi biletul scuipat de aparat și uitat în urmă: “doamnă, restul nu e corect, lipsesc niște bani”. Cucoana ia banii  și continuând să țipe la mine, îi numără cu voce tare și nervoasă peste măsură. “63 de lei??? Adică nu aveți 20 de lei??? Păi, doamnăăăă! Ați ieșit pe usă cu 83 de lei, v-ați dat într-o parte (aici deja mă pierduse, în ce parte?!?!?!), eu știu ce-ați făcut dumneavoastră cu banii, cui i-ați dat, cine vă aștepta acolo???”

Eu, blondă, n-am priceput imediat nici de data asta. M-am uitat la ea și i-am răspuns tot timid, descumpănită de tonul ei extrem de ridicat și arțăgos: “doamnă, nu am poșetă, nu am portofel, nu am buzunare, nu am nici măcar pantofi, am sandale, unde puteam să-i ascund?” Ea începe să țipe ca din gură de șarpe: “pe mine nu m-au făcut 20 de lei (în schimb, pe mine mă făcuseră, asta o fi vrut să zică?), auziți? Așa să știți! Să fie foaaaaarte clar,  ați ieșit pe ușă cu 83 de lei, nu 63! Clar!!! V-ați dat într-o parte și ați dat banii cuiva!!! Ia uite, dom’le, culmea culmilor, ce hoață nenorocită, eu nu vă dau nimic! Nimic!!!”

Eu, din ce în ce mai  șocată și complet năucită, neînțelegănd înca, repet iar ca o moară stricată: “doamnă, vă rog să nu mai strigați la mine, nu aveam unde să ascund ăia 20 de lei care lipsesc, nu am buzunare, pantofi, poșetă, portofel, sacosă sau alți bani. Am intrat cu 100 de lei în mână, nu mi-ați dat restul corect, ați greșit, se mai întâmplă, să știți că nici pe mine nu m-au făcut 20 de lei, asta dacă vă vine să credeți. Și vă rog frumos să nu mă insultați. Vă rog tot frumos să nu mă faceți nici hoață.” Nici dacă-i turnam gaz în cap și-i azvârleam pe coc un chibrit aprins nu lua foc așa de tare. “Să stați la casierie să numărați banii altădată, nu să ieșiți afară cu ei ca să-i dați cine știe cui, să vă feriți să nu fiți văzută, să mă furați cu complici, eu nu vă dau nimic, clar?!”.

Era clar. În sfârșit, pricepusem. Eram în culpă, nu încăpea nicio îndoială. Plecasem de la ghișeu fără să-i număr, asta era foarte corect. Zdrobită de argumentul angajatei agenției și mai ales de țipetele ei și de apelativul “hoață”, de rușine în fața celor care erau înăuntru și auzeau tot, am capitulat cu dreptatea în mână. “Așa este, am plecat de la casă. Aveți dreptate, trebuia să-i număr pe loc.” M-am întors și-am dat să ies. M-am oprit după doi pași, m-am întors iar către femeie și cocârjată de umilință i-am mai spus cu voce egală “să vă fie rușine”. Fusese mai tare ca adevărul. Șmecheria, obrăznicia și tonul isteric mă bătuse iarăși la puncte.

M-am dus către mașină cu o privire tâmpă și cu gura încă încleștată de uimire. Nepoata mea m-a întrebat imediat ce s-a întâmplat și cu o voce plată i-am spus: “mă tem că tocmai am fost escrocată în agenția loto de către vânzătoare. O trecem și pe asta la capitolul pierderi”. Fetița era șocată – “ce, cum, în ce fel?” Și i-am povestit. În mașină, fără să plec de pe loc, din fața agenției. Copilul de 15 ani, la povestea acuzației cu ieșitul din agenție și hoția, cum că mă aștepta dincolo de ușă un complice și că i-aș fi dat banii, a zâmbit cu subînțeles, dovedindu-se a fi mult mai isteț ca mine. “Te-a păcălit, Carmen, e clar. Nu a greșit. Tu ai zis ca poate a greșit, însă ea te-a acuzat imediat și direct de furt. Ea e o hoață, cine știe câți oameni a îmbrobodit așa? Dacă ai fi numărat banii la ghișeu, în fața ei, ar fi zâmbit și își cerea scuze, că e obosită. Dar a avut noroc că ai plecat, mulți pleacă fară să numere restul, că omul cinstit zice că-l jignește pe ăla din fața lui, că n-are încredere în cinstea lui. Și eu am pățit așa.” Cu o față de om care acceptă orice, i-am zis: “în fine, hai acasă, încă o țeapă, bine că sunt doar 20 de lei, rămâne la capitolul pierderi și asta. Iar insultele le așezăm lângă multe altele, doamna s-a autocaracterizat doar.”

În 5 minute am fost în casă. Mi-am sunat soțul și i-am povestit tot și lui. Foarte calm și categoric, soțul meu mi-a zis doar atât: “te duci imediat înapoi, acum, pe loc, nu mai stai o clipă, nu pierde vremea, te întorci la agenție, acum. Du-te acolo, anunț-o cu mult calm pe femeia aia că știi că și-a bătut joc de tine și că nu ai de gând să treci peste asta, că vei suna la 112! Nu te enerva, nu te supăra, este vorba exact despre dreptul tău de cetățean, ai nevoie să fii apărată de lege în fața nemerniciei, nu despre cei 20 de lei discutăm, deși este pur și simplu hoție ce-ai pățit, trebuie sa îți cauți dreptatea cu ajutorul legii, e inadmisibilă mârlănia care a cuprins țara asta la orice nivel ai privi. Pentru asta există poliție, pentru asta plătești de ani de zile contribuțiile la stat. Există camere de supreveghere video în toate agențiile, asta dacă nu știai, cei ce operează cu bani sunt obligați prin regulamente interne să manevreze banii în așa fel încât să se vadă fiecare operațiune pe camerele video, mergi și cere-ți drepturile de cetățean, dă dovadă că le cunoști!”

Avea dreptate. Tăceam de ani de zile – am tăcut când mi s-a vandalizat mașina de câteva ori din cauza locului de parcare, când am fost jignită doar pentru că alții se simt grozav de deștepți când te umilesc din senin, și ori de câte ori, femeie singură, am fost maltratată de mitocănie și tupeu. Posibilitatea ca de această dată să-mi fie făcută dreptate, pentru că aveau camere video în agenție, era foarte mare. Trebuia să rup lanțul acela de resemnare, trebuia să fac ceva pentru adevăr.

Am lăsat copilul acasă și-am plecat. Pentru că am avut o revelație. Brusc. Eu ce exemplu sunt pentru nepoata mea? Eu ce exemplu sunt pentru oricine? Mă las umilită și călcată în picioare de forța urletelor? Mă las înjosită de acuzații murdare și tac? Mă las furată și  accept? Mă las jignită și aplec frunteal? Mă las acuzată pe nedrept și închid ochii? Cine sunt eu? O femeie proastă, lipsită de educație, speriată de mitocănie sau o femeie mândră, cinstită și care-și cunoaște cu adevărat drepturile și reacționează?  Îmi este frică de cei care știu să ridice tonul, de cei ce știu să mă trimită la plimbare cu dreptatea mea cu tot? Iar eu chiar fac ce vor ei, le fac jocul din comoditate, din prostie, din lașitate, din lene, din bun simț, din timiditate, din neștiință, dintr-o greață suverană în fața tupeului?

Eu am pierdut totul, cândva, în viața asta: un tată, bucuria mea, când eram  copil; o casă; o familie întreagă mi-am văzut pe patul de moarte și i-am dus, mai apoi, pe rând, pe fiecare drag, la cimitir, între patru scânduri; am rămas frunză în vânt, singură pe lume, ani în șir; am trăit în insecuritate și frică, fără siguranța zilei de mâine, de mai multe ori am luat totul de la zero, mi-am jelit și îngropat bărbatul iubit, mi-am pierdut aproape copilul. Am căzut de fiecare dată, la fiecare întâmplare din acestea, cu grația unui sac de cartofi aruncat de la etajul 20, dar m-am ridicat, nu am habar cum și nici de ce. Și-am mers înainte cum s-a nimerit: mai din inerție, mai din instinct, mai cu încăpățânare, mai cu bocete, mai cu depresii, mai cu inconștiență ori cu forță, așa cum m-am priceput și eu, cu mintea și inima mea. Dar am mers înainte, am învins totul.                                                                                                     Și-atunci, dacă eu sunt cea de mai sus, cum oare am acceptat ca o mototoală, nu o dată, nu de două, nu de zece ori, ci APROAPE MEREU în viața mea, să fiu pusă în situații umilitoare? Cum am tăcut chitic, neroadă și supusă, în fața celor ce și-au bătut joc de mine, a celor ce m-au jignit, a celor ce m-au agresat, a celor ce au profitat de bunul meu simț, a celor care n-au știut oricum să aprecieze nici bucata de bunătate din inima mea, nici sensibilitatea, nici toleranța sau caracterul meu cam agitat și nebun, dar drept și cinstit?  Asta gândeam mergând către agenție și parcă zburam, așa aripi îmi dădeau toate argumentele ce-mi veneau în minte. Mă simțeam foarte puternică, îmi făceam dreptate, ridicasem capul din pământ, nu mai acceptam, implicit girând, netrebnicia.

Am intrat, m-am dus direct la ghișeu și i-am spus cu un ton calm și egal femeii parșive de dincolo de taraba cu visuri care mă privea uimită că sunt din nou la ea în prăvălie: “doamnă, m-am întors să vă spun ca eu nu las baltă ceea ce mi-ați făcut. Voi suna acum la 112, chem poliția, am convingerea că m-ați escrocat cu bună știință. Și, pe deasupra, în fața atâtor oameni, m-ați mai și insultat, făcându-mă hoață. Poliția să spună care dintre noi două este hoața și să decidă legea cine a fost “făcut” de 20 de lei.” “Cum vreți, atâta balamuc pentru 20 de lei, dar faceți ce vreți”, mi-a răspuns neîncrezătoare, dar muuult mai calmă doamna. Ceea ce am și făcut în minutul imediat următor, ieșind pe ușă dar rămânând în continuare în fața ei, astfel ca angajata agenției să mă vadă, cum făcusem dealtfel și când am numărat restul mai devreme.

La 112, după ce mi-am spus numele, am explicat clar și răspicat că am fost escrocată într-o agenție loto de către o angajată și că doresc să vină poliția, vreau să fac plângere. Mi s-a făcut imediat legătura la poliție unde am repetat ceea ce mi s-a întâmplat, pe scurt. Mi s-a răspuns să stau pe loc că va veni un echipaj, am dat adresa, am închis și-am așteptat.

Am căscat gura pe toate geamurile magazinelor aflate în stânga și-n dreapta agenției loto, am citit toate hârtiile din ferestre. La un moment dat, o mașină a firmei de pază și protecție a agenției a parcat lângă bordură, iar șoferul mașinii, îmbrăcat în uniformă, a intrat. A stat înăuntru preț de câteva minute, a ieșit și a plecat. M-am întrebat în tot acest răstimp ce caută acolo, a fost chemat la intervenție sau pur și simplu patrulează? La intervenție nu avea de ce să fie chemat, în interiorul agenției nu avusese loc niciun incident și chiar dacă o anunțasem pe angajată că voi chema poliția, de ce-ar fi chemat firma de pază, să o apere de oamenii legii sau cum?!? Și dacă a venit pentru asta, atunci de ce nu a rămas? Dacă aș fi paranoică, m-aș putea gândi că domnul acela a venit să ia ceva, să o ajute pe doamna cu ceva. Poate chiar să ia surplusul de bani din casierie, care putea fi chiar mai mare decât cei 20 de lei ai mei. Și poate că sunt paranoică. Sau nu. Sigur, însă, este faptul că nu sunt Agatha Christie și nici măcar Rodica Ojog Brașoveanu și pot suspecta orice, dar certitudini sau dovezi nu am.

Poliția a venit foarte repede. Agenți foarte tineri, cu fețe drăguțe, curate, oameni cu priviri deschise. Între ei și o fată, foarte frumoasă. S-au prezentat, m-am prezentat și legitimat. M-au întrebat ce s-a întâmplat, le-am povestit. Și-au îndeplinit obligațiile de serviciu ireproșabil, mi-au explicat procedura, am înțeles și le-am mulțumit. Mi-au luat o declarație, au intrat și în agenție și au vorbit cu angajata, i-au luat și ei o declarație. Habar nu am ce, că n-am stat acolo.

Nu m-am scuzat în fața nimănui că este vorba despre doar 20 de lei, o sumă infimă, pentru că și un debil mintal poate înțelege exact că nu despre bani este vorba ci, pur și simplu, de drepturile mele de plătitor de taxe la protecție împotriva celor certați nu numai cu legile nescrise ale bunului simț ci și cu cele parafate ale sociețății. Apoi am ajuns la secția de poliție și-am făcut plângerea oficială, am dat o declarație, am urmat toată procedura legală de la cap și până la coadă.

Dupa ceva vreme, adică vreo două-trei luni, mi-a venit și o hârtie oficială de la poliție în care mi se spunea că dacă vreau să-mi recuperez prejudiciul, pot să o dau pe doamna în judecată. N-am înțeles nicio clipă din adresa primită dacă au vizionat filmul de pe camerele de supraveghere și dacă au văzut adevărul. Evident, l-am dat naibii de prejudiciu, că nu despre el era vorba și nici bani de aruncat prin tribunale n-am. Eu am simțit, când am cerut o anchetă a poliției, ca mi-am făcut deja dreptate.

În orice caz, soțul meu tot din acea agenție își cumpără biletele de loterie când joacă. Doar că doamna aceea nu mai lucrează acolo. Poate doar au mutat-o mai la deal sau mai la vale, habar nu am și nici măcar nu-s curioasă să aflu ce s-a întâmplat cu ea. Dar sunt mândră de mine că am reacționat măcar o dată așa cum ar trebui să o fac mereu când lucrurile nu-s cinstite, când sunt jignită, când sunt pusă în situații umilitoare și-s absolut nevinovată, când sunt pur și simplu spulberată de tupeul și nemernicia unor oameni certați cu bunul simț.

Așadar, nu vă lăsați batjocoriți de nimeni, în niciun fel. Nu vă răzbunați niciodată, doar cereți-vă drepturile cinstit, deschis, curajos, la lumină. Veți evita astfel frustrările unui om strivit de prea multe călcări în picioare.

Mie, de-a lungul vieții mi s-a demonstrat că, mereu, oamenilor care m-au nedreptățit ori m-au făcut să sufăr fără vină, ulterior, norocul le-a fluturat o batistă a despărțenie. Pentru că roata, dragii mei, e mereu rotundă. Și, mai ales când n-o dai de-a dura tu, întorcând-o, o face cu mult mai multă măiestrie și absolut tranșant, chiar viața. Dar asta e deja o altă discuție, o reluăm altădată.

Până atunci, vă doresc să nu uitați rugămintea mea: nu vă lasați doborâți de tonurile stridente ale celor ce vor să acopere adevărul cu jignirile și nesimțirea lor. Nu există chestii minore și treburi majore când este vorba despre drepturile voastre, când este vorba despre corectitudine într-o situație conflictuală. Nu mai muriți cu privirea-n pământ și dreptatea în mână. Ridicați-vă ochii și faceți ca adevărul să triumfe. Și vă veți simți, brusc, mult mai bine. Mult mai drepți, mult mai curajoși, mai siguri pe voi. Și mai senini.

 

București, iunie 2013 – aprilie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

Comentarii

  • Your message…Ma regasec in gandurile si actiunea autoarei,eu am procedat asemanator,intr-un conflict de munca,in care pirita era o „doamna „ce triumfa de multi ani in functie de conducere si dominare.Restul colectivului,aparent solidar cu actiunea mea,insa completand exlamativ „mare curaj”.Nu este un act de curaj,de hazard ci mai de graba un exercitiu de demnitate.
    Cum am evolua ca natie,daca mai multi am actiona asa,daca am fi de exemplu educati di pruncie sa nu acceptam sa fim badjocoriti,umiliti,furati?

    NameMari 30 aprilie 2014 7:14 Răspunde
  • Bravo Carmen, asa sa fie macar 15 % din populatie , sa-si apere drepturile si tot ne-ar fi mai bine pe un anumit segment.
    Am patit si eu asta intr-un plafar. Numai ca aveau camerele si din fericire si eu si vanzatoarea am avut acces la ele iar discutia a fost calma. Intre momentul in care pusesem banii pe tejghea si ea cauta jos o plasa, alta clienta si-a trantit pur si simplu niste creme acolo, banii au zburat jos iar eu am fost in situatia de „neplatnica” pe cand a deschis casa de marcat.
    A facut si numerarul ca era cam dimineata si nu prea se vandusera multe.
    Asta imi amintesc dar ciupita am mai fost. Stii tu in ce sens ciupita.
    Acum, pentru ca lucrez totusi intr-un domeniu care merge ca peste tot „traieste da lasa-ma sa traiesc” mai inchid ochii la un mic adaos.
    Dar fac urat la ce-mi pare mie deja „furt calificat” amestecat cu mult tupeu.

    Hapi 2 mai 2014 17:20 Răspunde
  • La multi ani Carmen, sa ai parte de un an nou splendid!

    Victoria West 3 ianuarie 2015 3:55 Răspunde
    • La mulți ani, Victoria! Să ai un an plin cu tot ce-i mai bun pe lume! 🙂

      Carmen Voinea-Raducanu 8 ianuarie 2015 18:15 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title