„“

Sufletul nepereche

de

 

 

 

“Natura este alcătuită din contraste: orice lumină are umbra sa.” – Victor Hugo

 

 

 

foto: http://jimwarren.com/ Perspectives

 

 

S-ar putea să ne întâlnim într-o zi bună pe stradă, cititorule. Sau asta s-a întâmplat deja și, de atunci, niciunul dintre noi nu mai știe nimic despre celălalt. Pentru că am fost de la început două entități între care nu a existat niciun fel de atracție. Diferite, deși atât de asemănătoare!

Eu eram femeia aceea banală pe lângă care ai trecut ori îngândurat ori senin, dar cu siguranță indiferent, privind trotuarul murdar, zidurile terne sau fata sprințară ce țopăia fericită la un metru de noi. Și așa voi rămâne pentru tine mereu, exact ca în ziua aceea: necunoscuta banală.

Eu eram femeia aceea comună, cu ochii-n pământ, cu un cățel zbanghiu atârnat de lesă, îmbrăcată neatent, cu gândul hoinărind înspre Cer în timp ce, doar aparent, își plimbă prietenul patruped prin fața blocului și-atât. Și nu o să mă schimb niciodată, voi rămâne femeia comună pentru tine. Mereu. Ca în ziua aceea, cititorule.

Eu eram femeia aceea neînsemnată, cu mers mărunt, nesigur și zâmbet pierdut trimis spre tălpile ce pășeau lenevos. Și nu vreau să pierd asta, cititorule, pentru tine rămâne să fiu întotdeauna acea femeie neînsemnată. E stabilit deja.

Eu eram femeia căreia nu i se dăruia nici măcar rareori câte un surâs, măcar amabil, când își scotea din casă, în lume, silueta greoaie. Și e posibil ca asta să fie într-o zi un regret, cititorule. Sigur, doar pentru mine.

Sunt pe-acolo, pe lângă tine, în jurul tău, zi de zi, an după an. Îmi aerisesc tristețea în fiecare clipă pe care o petreci și tu cu mine pe străzi pustii, în afara zidurilor reci, la promenadă prin aerul rece al iernii sau în arșița seacă a verii. Îmi plimb singurătatea separat de-a ta, separată, prin lumina fadă, gri, din fața blocului lipsit de soare. Și-aștept să mă vezi. Căci eu chiar exist, cititorule. M-am întrupat într-o femeie oarecare, un om șters. Nu sunt apariția de care ai tu nevoie, dar sunt. Exist. Un pieton necunoscut, pe un trotuar oarecare, într-un oraș sfâșiat de indiferență.

Și cum umblu mereu cu ochii plecați, n-ai cum să deslușești nici vaierul asurzitor al ochilor mei rătăciți și nici cum să intuiești vreun strigăt de durere în legănarea cu dangăt de moarte a genelor mele, dansând la un ultim bal precum marile clopote ce bat la un mut priveghi. Nu are cum să ți se arate ceva din mine, mă ascund ca furii, cititorule. Deși ochii mei vii oricum nu contează pentru tine.

Știu, aș putea să fac cumva să mă vezi. Să-ți atrag atenția. Nu pot însă. Și rămâne doar vina mea, prefer să alunec pe străzi, tăcută, ca o pădure de mesteceni ce se leagănă în cadență de vals într-un film rusesc cu final dureros. Și, de fapt, nici nu mai vreau să te trag de mânecă, cititorule.

Așa că, mă plimb. Ies din nou din casă și mâine, voi ieși și peste o săptămână. Mă strecor de fiecare dată anonim, anonimă. Pășesc lin printre oameni, ziduri, depărtări. Ca un pungaș abil cu sacul doldora de doruri clandestine în spinare, cu prada înhățată din vise mari, împărătești, îmi încep zilele în lumina mohorâtă a dimineții de după jaf. Domol, cu o mână în buzunar, cu ochii-n pământ și câinele la picior, într-o plimbare spălăcită, cu nimic ieșită din tiparele întâmplărilor ce se derulează monoton si ritmic, pe străzi, zi după zi. Merg absent, absentă, în ticăit sacadat de pendul, merg obsedant, ritmic, plat, consecvent ca o tortură cu picătura chinezească.

Nu ies de multe ori din tipar, dar câteodată mi se întâmplă și asta. O dată-n viață. Și-atunci ridic ochii cu soare mult în priviri și zâmbesc cuiva, oricui, tuturor, cu întrebări nepuse în colțurile gurii, cu bucuria că nu suntem singuri pe trotuarul pustiu, cititorule. Dar lumea e o casă de nebuni în libertate, iar oamenii se prefac că nu mă văd. Se prefac că n-aș conta pentru ei. Se ostenesc să-mi arate că nu sunt importantă, se luptă amarnic să-mi demonstreze că n-aș fi acolo, în vuietul orașului, în viața toată, pas la pas cu ei. Ba chiar  întorc capetele spre nicăieri să-mi arate că neantul e mai prezent decât mine. Și în gestul lor e un oarecare sâmbure de adevăr nemăsluit.

Atunci mă dezorientez și-mi pierd echilibrul și-așa precar. Mă împiedic în gânduri și scap, cu noroc, doar uneori, fără nicio fractură poetică de gleznă. Trag repede spre mine cățelul zvânturat și fericit și, încurcată, încep să-i vorbesc. Altfel nu știu cum să ies din impas. Nu vreau să mă dau de gol, nu pot să recunosc niciun moment de slăbiciune . Vreau să arăt astfel, mincinos, că eu nu zâmbeam vreunui om, nici lumii întregi sau unei imagini de dincolo de zări, de mai departe de Cer și de întâmplări. Și desigur, țin astfel să subliniez că n-am nevoie de interlocutori, câinele mi-ajunge. Parcă știu că destinul meu e să rămân în tăcere, o tăcere. În zâmbetul rătăcit către voi, aberant, era doar o încercare timidă de a fi împreună. Sau măcar printre voi, cititorilor.

Vă rog să nu-mi dați nicio atenție, sunt cea mai neînsemnată ființă de pe acel trotuar sau altul. De fapt, nici nu exist. Dar asta – și o știu numai eu, – doar până ajung la colțul blocului. Unde a năpădit brusc strălucirea și un soare mare a evadat dintre ziduri. Unde razele lui scânteietoare au scăpat de prea multele și înaltele clădiri și se află în libertate. Unde veghează, numai și numai pentru mine, în fiecare zi, lumina. Unde și eu sunt așteptată, în sfârșit, cu un surâs. Unde întind mâna cu încredere și mi se răspunde la fel, cu o mână întinsă. Și de unde, mai apoi, pornesc iar la drum, scăldată în soare. Însoțită. Iubită pentru eternitate.

Da, nu mai sunt singură. Suntem doi acum, umăr lângă umăr, alături, senini, zâmbind în jos, complice, unul spre celălalt, cu ochi albaștri-verzi, și amândoi înspre Pământul de unde-am răsărit, pe care ne-am regăsit și în care ne vom întoarce cândva. Sau poate că e doar o perspectivă: noi, tu și eu, umbre tăcute cu un cățel voios între noi. Ba chiar cu doi.

 

București, 13-20 februarie 2014

 

Comentarii

  • Superba postare, superba femeie, superb om!

    carmen 21 februarie 2014 7:40 Răspunde
    • Mulțumesc pentru generozitate, dragă Carmen! O îmbrățișare!:)

      Carmen Voinea-Raducanu 21 februarie 2014 9:55 Răspunde
  • Impresionant! Te apreciez pentru modestia ce razbate din randurile-ti. Esti un om deosebit si desigur sti asta.

    Dorina 21 februarie 2014 10:40 Răspunde
    • Mulțumesc, Dorina.
      Sunt un om ca toți oamenii și-atât: două mâini, două picioare.
      Uneori mi-ar plăcea să cred că-s unică și irepetabilă, pentru că într-un fel, toți suntem. Noroc că-mi îmi trece repede și-am învățat deja cine sunt…:)

      Carmen Voinea-Raducanu 21 februarie 2014 14:25 Răspunde
  • Foarte frumos, minunat, felicitari!!!!!

    Flavia Arsoi 21 februarie 2014 10:59 Răspunde
    • Mulțumesc, Flavia! Ești bună cu mine și oamenii buni nu încetează să mă uimescă…
      Te mai aștept pe la mine! 🙂

      Carmen Voinea-Raducanu 21 februarie 2014 14:26 Răspunde
  • „Eu eram femeia aceea banală….”
    „Eu eram femeia aceea neînsemnată,…..”
    Cred ca poti fi orice, dsr nu poti fi banala, comuna, neinsemnata.

    Ani 21 februarie 2014 14:52 Răspunde
    • Oh, Ani! Cât de bună ești, dar…nu mă cunoști!
      Ca să și zâmbim puțin, habar n-ai tu în câte feluri pot fi eu…
      Te îmbrățișez tare, tare! Și-ți mulțumesc!:)

      Carmen Voinea-Raducanu 21 februarie 2014 15:36 Răspunde
  • Carmen, parc-as fi citit despre mine…Cu deosebirea ca eu nici macar nu am ajuns la coltul blocului.

    camellia 23 februarie 2014 18:56 Răspunde
    • Dar vei ajunge, Camelia. Până și Marele Zid Chinezesc începe și se termină undeva…:)

      Carmen Voinea-Raducanu 26 februarie 2014 0:27 Răspunde
  • Cartea Visatorii nu mor niciodata – Carmen Voinea-Raducanu face parte din categoria Literatura Romana a librariei online Libris. Transportul este gratuit prin curier rapid, oriunde in Romania, pentru orice comanda de minimum 30 de lei.

    Hosting 21 aprilie 2017 3:07 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title