„“

Nemilostiva artă de a fi ingrat

de

 

 

 

 

“Fără otrăviri pătimaşe nu apar zorile – răbufniri în finaluri de noapte ale rănilor noastre. Sângeri? Atunci pândeşte aurora şi soarele se plămădeşte-n tine.” – Emil Cioran

 

 

 

 

 

Mii de sunete asurzitoare mi-au cântat în minte, ani și ani la rând, îngânându-mi un imn glorios, de o vanitate patetică, închinat reușitei de a-mi fi ratat splendid, monumental și desăvârșit existența; ca o muzică născută într-un pântece de orgă ciuruită, stridentă și înnebunitoare, ridicată de degete amputate pe sub bolți maiestuoase de catedrale, întru slava încoronării batjocoritoare a nefericirii. A nenorocului că n-am reușit în această viață să fiu cea mai importantă ființă din petrecerea zilelor pe Pământ a niciunui om, de după întâlnirea cu mine. Cu o singură și mângâietoare excepție: mama.

Așadar, este evident că nu descriu aici nivelul acela declarativ, de clipa trecătoare și mincinoasă, când toate cuvintele măiastru mânuite de un seducător fără de pereche – armă mortală la îndemâna unui iubit mișel, – te duc înspre al nouălea cer într-o plutire roz bombon. Ce spun eu e despre faptele concrete, cele ce te izbesc cu inima de cele mai neregulate și tăioase stânci, fisurându-ți toată încrederea în tine, în viață și-n fiecare răsărit petrecut la malul mării. Știu, ați mai auzit asta de la mine si vă sună monoton, repetitiv și dezagreabil ca o cadență scapată în cap, dizgrațios, de la etajul 10, dar ce să fac? E laitmotivul vieții mele: n-am reușit să devin cea mai importantă ființă din viața niciunui om în afara mamei mele, al cărei unic copil am fost, aceasta e credința mea de nezdruncinat.

Acum, nu că mi-aș fi dorit să fiu celula primordială pentru omenire, că astea sunt splendide visări adolescentine, când ești convins că ești fantastic, invincibil și măreț. Dar, modest, măcar o felie din tortul vieții celor dragi ar fi fost frumos, natural și bine pentru moralul meu să fi fost. Și nu mi-aș fi dorit să mă fi metamorfozat neapărat în prima bucată frumos ornată, dar nici în chip de reminiscență în farfuriile altora. Numai că, exact ca de obicei, vina îmi aparține, altfel nu aș fi fost încununată în sinea mea, apoteotic, Suverana Absolută A Gafelor Existențiale Majore.

Azi am aflat cum aș fi putut înmulți numărul oamenilor care ar fi putut să nu poată trăi fericiți fără mine, exact azi, când mi s-a inoculat suficient de mult în sânge din credința că verdictul e definitiv: da, au apus vremurile când se mai murea din dragoste.  Și astfel, niciodată știința nu s-a lovit mai tare de neputință ca în cazul meu.  Pentru că azi, deși știu cum aș fi putut să fac, totul este deja pierdut și-a intrat în istorie.

Aș fi reușit să-i conving pe dragii mei de nevoia lor totală de mine, dacă aș fi fost în permanență lângă ei, clipă de clipă. Fără să mă adâncesc în negurile din al șaptelea strat de sub pământ când mă loveau în tâmple reveriile Iubirii, disperate să le descătușez din îngustimea rațiunii.

Ori măcar în rarele lor momente de abandon total, de n-aș fi decolat abrupt pe-o rază de lună, zburând spre miezul de catifea al nopții precum cocorii când se duc toamna în țările calde.

Sau atunci când, perfidă ca sirenele lui Ulise născută de-aș fi fost, să fi ademenit prin cânt învăluitor și mincinos toate binecuvântările vrăjite ale Dragostei, amețind înșelătoarele umbre ale speranței, transformându-le în ACUM, din promisiuni de marinar.

Aș fi izbândit și eu, precum legendara Lucreția Borgia (cea născută altfel în aceeași zi cu mine), cu ajutorul de netăgăduit al inelului ei ucigaș să-mi astâmpăr setea de putere în veșnicia Iubirii, ascunzând în lăcașul inimii un strop de otravă mai nimicitor ca moartea: nepăsarea.

Da, e foarte limpede, aș fi izbutit toate de mai sus și poate că mi-ar fi ieșit un vis întreg. Condițiile de îndeplinit nu erau nici măcar atât de grele. Ar fi fost îndeajuns să-mi doresc doar și m-aș fi ridicat învingătoare, aș fi pășit maiestuos peste toate uitările, călcând în picioare cu aroganță toate iertările, nesocotind toate iubirile și ignorând toate trădările.

Aș fi dus spre zenit orice mi-aș fi propus, plecând în călătoria prin viață cu picioarele încălțate în sandalele lui Hermes Trismegistus ducând, în acest fel, vești despre mine în cele patru zări, umplând egoist și cinic fiecare gol cu un preț: eu. Eu, cea din visele mele, cea din nehotărârile mele, cea din neștiințele mele, cea din iubirile mele, cea din greșelile mele, cea din bucuriile și tristețile mele. Cea din toate biruințele și din toate rătăcirile mele.

Așadar, am irosit toate prilejurile din această viață să pot deveni cea mai importantă ființă pentru cei ce și-au lăsat cândva palma în mâna mea. Pentru că, de obicei, la final si-au tras încet degetele, depunându-mi ca jertfă în loc, o floare roșie. Un trandafir, poate.

Iar eu, recunoscătoare chiar și-atunci, mi-am încleștat mereu  bine degetele peste fiecare petală și spin. Închizând astfel, într-o frăție de sânge, poate chiar floarea rară a gratitudinii, devenită în ochii mei rătăciți o subspecie. Una ce-mi mai apare în minte când și când, aberant, înflorind fără nicio noimă, nerespectând nicio regulă a științelor naturii și, în majoritatea cazurilor, ciudat, născută gata ofilită.

 

București, 16 februarie 2013

 

 

Comentarii

  • Mda… o analiză cu valabilitate quasiuniversală.
    Frumos şi răscolitor prin concizie.

    Dan 16 februarie 2014 13:44 Răspunde
    • Mulțumesc, Dan! Mă bucur că-ți place! 🙂

      Carmen Voinea-Raducanu 16 februarie 2014 14:23 Răspunde
  • Gratitudinea, grija, păsarea de celălalt, disponibilitatea, ascultarea celuilalt, ba chiar şi dragostea de semeni sunt necesare, dar nu suficiente pentru a deveni centrul lumii altuia.
    În realitate, cred că numai şi numai pentru mamele noastre suntem centrul lumii.

    Restul e doar pură întâmplare.
    Sau autosugestie.

    Ioana Revnic 16 februarie 2014 16:58 Răspunde
    • În mod sigur, Ioana.
      Pentru ca doar ele ne iubesc absolut.
      Însă oricare dintre noi visează la dragostea aceea din povești, din afara familiei. Mai ales noi, femeile. Mitul lui Făt Frumos e mereu viu în inima unei femei…:)

      Carmen Voinea-Raducanu 16 februarie 2014 17:19 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title