„“

Calea Orbilor

de

 

 

„Forţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.” – Gabriel Garcia Marquez


 

 

foto: www.pioquinto.it – Gabbiani sulla spiaggia

 

Trăim la întâmplare. De cele mai multe ori. Lăsăm în voia hazardului fiecare clipită, nu ne provocăm în niciun fel destinul, speriați că, de la cotitură, ne-ar putea pândi pedepse neînchipuit de crude ori, pur și simplu, doar așa, din comoditate. Pentru că ne-am obișnuit cu vieți plate, aride, depopulate de riscuri majore șì, în egală măsură, de împliniri celeste.

Ne târăm zilele după noi ca pe cele mai grele dintre poveri, fără mândrie și fără de grație, ridicăm ochii spre cer doar pentru a găsi răspunsuri despre starea vremii, uitând de timpul atât de probabil al propriilor noastre clipe, înscris deja, undeva, acolo sus, printre nori plini de uși închise. Timp încheiat într-un țipăt strident de pescăruș, desenat stângaci pe albul de catifea al Căii Lactee, în luciul Lunii.

Alergăm să ne câștigăm existența, Dumnezeu știe ce-om înțelege fiecare din asta în afară de facturi și cumpărături, ambiții deșarte și izbânzi de circumstanță.

Recunosc prima, eu una n-am aflat încă la ce mi-o fi fost dată în dar viața și mi-o trăiesc și-acum, așa cum am făcut-o mereu: mai târâș, prin pustia unei inimi reci, secătuite de prea multe lacrimi căzute cândva fără zăgaz, mai gonind cu tălpile goale după adumbriri de raze de lună pe întinderea unei mări mai adânci ca moartea. Sau plângându-mi în pumnii strânși ca ai unui copil bosumflat, ori râzând – din ce în ce mai rar – din toată inima, cu sughițuri. Dar, mereu cu ochii inimii amețiti de soare, ațintiți înspre Cer, în căutarea adevărului acela al meu și numai al meu. Pentru aflarea țărmului meu de mare, întru atingerea fericită a limanului meu.

Merg înainte. Nu știu ce mă așteaptă la orizont, în capătul drumului sortit mie care-mi va fi învățătura de minte, cea cu care voi pleca spre celălalt mal. Și câte nuanțe va avea împlinirea pe care o voi duce, la final, cu mine, imn închinat întregii mele vieți. Din când în când privesc înapoi, poate am lăsat acolo, uitate într-un cotlon din vreo încăpere secretă, niște răspunsuri, și mă încăpățânez să vreau să cred că n-am venit aici degeaba. Mă străduiesc să-mi aștern în cale liniștea, dar clipa, mai vicleană și mai necruțătoare ca o hienă îmi râde în față scurt, când și când, cu gura larg deschisă, plină de dinți ascuțiți. Sunt plină de incertitudini, de vise sfârșite tragic în cele mai neașteptate și înfricoșătoare coșmaruri, de dorințe întrerupte la primele luciri de speranță și de iubiri niciodată trăite plenar, până la capătul tuturor desăvârșirilor.

Și oricât mi-aș bate capul cu gânduri mii și mii, în oricare direcție aș privi, pe orice cale mi-aș așterne pașii azi, știu că acolo se ascunde fericirea mea, în acel soroc  slăvit și cântat de toți poeții lumii: în dragoste. Cea pe care o așteptăm cu toții cu nădejde și înfrigurare, cea pe lângă care poate am trecut cu ochii pecetluiți de beznă sau pe care-am trăit-o cu inconștiență, cu suficiența celui ce crede că totul i se cuvine, chiar și Iubirea Cea Mare, eternă, reducând-o astfel până la absurd în ceva fără însemnătate, pentru toate zilele, pentru simțirile oricui. Dragostea aceea pe care-am alungat-o din viețile nostre, plângând-o mai apoi amarnic, căutând-o în fiecare rimă, în fiece poem sau chiar în cântecul frumos și trist – rămas pentru totdeauna al nostru și numai al nostru! – ce răsuna obsesiv în pragul unde ni s-au încrucișat privirile îndrăgostite, pentru întâia oară. Sau cea pe care o adulmecăm pe-un țărm dantelat de lângă mare, într-o grădină înmiresmată ori chiar pe bolta nemărginită a cerului, sperând astfel că vom face parte din Ordinul Celor Aleși să o întâlnească de-adevăratelea chiar și într-o scurtă și banală viață omenească.

Iar cei mai triști ca noi, cei ce susțin atât cu emfază cât și cu amar prost disimulat că azi nu se mai moare din dragoste, pleacă uneori înspre stele exact din lipsa ei, ca cei mai singuri și pe vecie triști călători. Ducându-și mirarea că brâul de stele al lui Dumnezeu, Drumul Robilor orbiți și pierduți în nimicul din această lume, le-a fost dăruit și lor, drept cea mai pură și luminoasă grație a visătorilor clandestini, dar s-au scuturat de el, nesocotind darul primit, disprețuind și abandonând cu lașitate, până la urmă, exact Calea: Iubirea. Cea, mai apoi, niciodată întoarsă, de atunci, la țărmul lor, pe pragul lor.  Ori poate că da, dar prea târziu. Ca un cântec nebun de dor , al lor și numai al lor, cântat acum stingher, de unul singur, la malul de unde nu se mai ridică în zbor niciun pescăruș către Calea Orbilor. Ca o neștiută, postumă împlinire.

 

 

10 februarie 2014

 

http://youtu.be/hlRe994oPD8

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title