„“

Matilda

de

 

“Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.” – Lucian Blaga

 

 

 

 

 

 

Toată existența mea de-atunci se rotea într-un cerc: devenise un fel de obsesie amintirea fericirii.

Azi știu că au fost ani în care n-am făcut altceva decât să privesc înspre trecut cu furie, cu deznădejde, cu mare și ridicolă mânie. Ani în care mi-am plans melancolic de milă, în pumni și-n pernă, pentru o așa-zisă fericire pierdută, spulberată de soartă în cele patru văzduhuri. Ani în care mi-am urât destinul cu trecut, prezent si viitor improbabil incluse. Și, peste toate, ca și cum nu ar fi fost suficient, m-am dușmănit cel mai tare pe mine, fără să înțeleg că vrăjmășia asta purtată împotriva mea nu mă va impinge înainte nici măcar șontâcăind, darmite în pas alergător, victorios. Mi-am disprețuit veselia din clipele de dinaintea dezastrului, mi-am urgisit zâmbetele timide ce îndrăzneau să mă bântuie după fiecare nenorocire întâmplată. Mă priveam pe-atunci în oglindă, mai smulgeam un fir cărunt de floare de colț și clătinam din cap zâmbind.

În mintea și inima mea, eu eram vinovată de tot ce trăisem și nimeni nu avea puterea să mă consoleze, lăcrimam amarnic lângă blidul cu laptele pe vecie vărsat, sperând absurd, Dumnezeu știe cum și de ce, că exact ca în editarea video, aș putea da la un moment anume filmul pe repede înapoi, în felul ăsta modificând parcursul pe care îl avusese viața mea.

Iar toată viața mea se rotea, tot de ani, pe deasupra înălțimii disperărilor lui Cioran și exact ca și el, aveam o singură speranță, cea a uitării absolute. Însă, ca și el, știam și că aceea nu mai e speranță, ci deznădejde. L-am parafrazat. Cioran era singurul om care dădea glas, din trecut, tuturor sentimentelor mele retezate de brutalitatea propriei mele existențe. Credeam sincer că citatul vieții mele îi aparține lui, sumbru și lipsit de speranța aceea în care nu credea niciunul dintre noi: ”bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor şi mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul”. Confundam rândurile  lui cu gândurile și simțirile mele și mi-aș fi dorit să fiu demnă de admirația lui , eram sigură că fac parte din cele două categorii de oameni care-i mișcau inima: cei care pot oricând înnebuni si cei ce s-ar putea sinucide în orice moment.

Da, eram sigură, cu cât citeam și reciteam mai mult cuvintele lui: Cioran fusese singurul om care m-ar fi  înțeles. Plecase însă mai devreme și-mi lăsase scrierile sale ca să nu fiu singură pe lume.

Într-o noapte, am rugat șoferul firmei să oprească mașina de serviciu ce mă ducea de la filmări spre hotel, la liziera unei păduri. Simțeam că mă sufoc. Mi-am cerut scuze colegilor și i-am rugat să se ducă unde văd cu ochii, să mă lase singură. Am intrat în pădure, adânc, și-am urlat ca lupii, sperând să dau afară durerea aia care mi se oprise în gât și nu se lăsa înghițită. Văzusem eu în filme că așa te eliberezi, țipând, zbierând, răcnind. Ba chiar blestemând un Dumnezeu neîndurător, vomitând odată cu toată durerea si întrebarea aia care bate ca un ciocan veșnic în tâmplele unui om necăjit peste poate: “de ce?”. N-a fost nicidecum ca-n filme, n-o faceți, este doar o figură de stil; durerea a rămas în același loc, atroce, și peste ea s-a suprapus și-o urmă de amar că n-am reușit decât să fiu penibilă, parcă mi-era rușine de rușinea mea. Plus un sentiment major de vinovăție că l-am insultat pe Dumnezeu cel Bun dar nu de maledicții iertător, câteva zgărieturi adânci pe brațe și picioare, și-o teamă animalică de întunericul prea dens și negru din jur. Și-am fugit înspre viață.

Sunt sigură că în noaptea aceea doar teroarea m-a trezit din inconștiență. O teamă amestecată cu furia că de ce dracu’ îmi mai e frică dacă nu mai am nimic de pierdut?! Ciudat, nu? Nu. Erau semne clare că instinctul de supraviețuire funcționează chiar și la oameni care-și doresc să piară în adâncul Iadului, ceva absolut de neînțeles pentru mine cea de-atunci, iar semnele e mai sănătos să le tratezi cu o oarece considerație, ele vin de undeva de-atât de departe în noi, încât totul devine inexplicabil pentru o minte lipsită de cunoștințe solide în doctrine ezoterice.

Apoi a mai venit o noapte, peste ani. Alta. Stăteam nemișcată lângă o fereastră sperând înspre moarte. Un geam de sticlă la etajul 5 mă despărțea de plutirea dinaintea neființei. Deși trecuse vreme de-atunci, de la Nenorocirea cea Mare, nu reușisem nici măcar odată cu  scurgerea timpului să-mi controlez interior deznădejdea. Uneori venea câte un semnal slab perceptibil că aș putea fi pe cale să ies din depresia mea mută și surdă, speram chiar că eram pe-aproape de tot, întrezărisem chiar și-un răsărit de soare în zilele dinaintea nopții cu lună în fereastră. Dar parcă-mi părea rău să mă întorc la viață, să mă cobor din turnul de fildeș al disperării. Mă obișnuisem cu târătul printre oameni orbi si clipe spălăcite, chiar începuse să-mi placă viața mea ternă, plată și monotonă ca o casă cu pereți posomorâți și goi, semăna cu o neființă. Mi-era incomodă și-mi  părea inutilă întoarcerea la o existență de unde te pândesc, de după fiecare clipă mizericordioasă, durerea și disperarea. E adevărat, mi-ar fi lipsit, plecând din lume, dialogurile absurde cu trecutul și dragostea bolnăvicioasă de Cioran, dar aș fi compensat cu rătăcirea într-un ipotetic Univers nemuritor. Acela în care nici măcar Demiurgul meu nu credea.

Uitasem iar, în acea noapte, că viața poate fi presărată și cu împliniri banale dar atât de binefăcătoare, îmi radiasem din memorie orice firicel de încredere și speranță timidă în bine. Mă fixasem pe pilot automat, totul era o cadență rigidă, de perpetuum mobile crud și rece. Eram din nou pe scara ce cobora spre Infern.

Iubisem în viața mea dintre pădure și fereastră un câine. Îmi amintea de gustul unei copilării dulci întâlnite prin cărți și niciodată trăite de mine, dar și de toate spaimele ei. Câinele meu era o femelă, Matilda, un bichon alb, dulce, șui, cu dinți strâmbi, de o simpatie unică, o primisem cadou de la o ființă specială. Am crescut-o de când era cât o palmă și până pe la trei ani. Cum știam că va muri și ea cândva (nu știu de unde aveam siguranța că voi fi și martora sfârșitului ei, că puteam să crăp eu în orice clipită!), l-am alungat de-acasă pe bietul cățel (nu, nu pe străzi, l-am dat cuiva) sub diverse pretexte: ba că mă mut, fac curat și n-are loc printre saci de ciment, picioare de muncitori și tone de praf, ba că n-am timp pentru el și că e nefericit lângă mine, ba că stă mereu singur și în noua casă nu voi mai avea nici măcar balcon.

Adevărul era mult mai simplu și eu îl știam: n-aș mai fi suportat să mai moară lângă mine încă o ființă iubită, un suflet apropiat, aș fi primit încă o confirmare că sunt blestemată și că tot ce iubesc eu dispare, că tot ce îmi e drag îmi este luat de un destin scris cu o mână neagră, dușmănoasă. De aceea nimeni și nimic nu mai trebuia să-mi stea în preajmă. Da, ați înțeles bine: nici măcar un câine.

Cu o delicatețe demnă de o cauză mai bună decât o prăpădită de viață ca a mea, Matilda mi-a dat toată nefericirea peste cap, mi-a salvat sufletul și mințile rătăcite filosofic și m-a readus la viață. Cum? Murind foarte tânără și ea, dar departe de mine. La aproape un an după ce-o dădusem. Murind într-o clipă infamă, pe stradă, acolo unde fugise din curtea noii ei case să exploreze depărtările. Ori, poate, încercând să mă caute pe mine, nevrednica.

Când am aflat că Matilda a părăsit lumea asta – târziu, la peste o lună de la moartea ei, prietenii au complotat ca să nu aflu, se întâmplase în Săptămâna Mare, înainte de Paște , –  tocmai aveam grijă, la mine acasă, de cățelușa unei amice plecate în străinătate…O aveam acasă de peste o lună, dinainte de Paște. Cât de cinică poate fi viața?!

Cu alt cățel în brațe, unul străin mie, am stat și-am plâns moartea Matildei zile în șir. Plâng și-acum, când vă scriu.

Pentru că Matilda mi-a dat, de după moarte, cea mai senină, pură și curată lecție despre viață și iubire. A făcut ceea ce niciun om nu reușise. Fără să mă pedepsească, fără nicio dorință de răzbunare, fără niciun reproș. Mi-a arătat, în anii când eram împreună, ce înseamnă să iubești, să ierți, să aștepți. Ce înseamnă cu adevărat singurătatea, atunci când rămânea închisă în casă câte o zi întreagă. Cum arată durerea și disperarea, când îmi reproșau vecinii plânsetele ei prelungite până târziu, în noapte. Și cum e treaba cu iertarea am înțeles: stătea ore în șir lângă ușă, plină de iubire, uitând singurătatea și lacrimile de peste zi când intram în casă, iubindu-mă ca pe cea mai minunată ființă a pamântului, ca pe cel mai bun om din lume, pe mine, netrebnica. Pentru că știa că voi veni, primise confirmarea a ceea ce ea știa, ancestral, din adâncul ființei ei micuțe și neînțelese: iubirea plecată se întoarce.

Și, cu toate astea, într-o zi am alungat-o, de frică că aș putea să pierd și acest dar unic, iubirea ei, de groaza că, într-o zi, voi asista și la agonia ei. De frica suferinței MELE, fără să mă gândesc la durerea EI.

Am înțeles în zilele de după primirea veștii că nu mai există că, în felul în care Matilda mă ierta mereu și în modul în care a continuat să trăiască fără mine era exact soluția întoarcerii conștiinței mele asupra ei însăși. Ea mi-a arătat reflecția în care trebuia să-mi privesc trecutul. Da, și eu, exact ca un câine încuiat în casă, am plâns, am urlat, am suferit, am așteptat să revină la mine ceea ce-mi fusese luat și-mi aparținea, dar gata, viața merge înainte când se deschide iar,  după o lungă așteptare, ușa.

Câinele alungat de frica mea de moarte a dragilor mei, m-a învățat că e un privilegiu să rămâi până la capăt lângă cei iubiți, că ești dator cu dragoste până la sfârșit, oriunde ar sta acel sfârșit la pândă. Iubirea e pentru EI, nu pentru TINE, grija vieții noastre trebuie să fie confortul LOR, al celor iubiți.  Dacă-i iubim. Matilda mi-a arătat că, indiferent cât de tragic ți s-ar părea să supraviețuiești celor adorați, e o onoare să le stai alături, că trebuie să înveți să prețuiești tot ceea ce ți se dă, bine și rău deopotrivă, iertând fără rezerve chiar și viața, atunci când primești de la ea și neputință, și durere.

Amintirea Matildei, animăluțul meu nedreptățit, cu boticul ei mic și strâmb, m-a tras de lângă fereastra aceea de la etajul 5. M-a dus către ușă și m-a pus cuminte, cu botul pe labe, în așteptare. Amintirea ei mi-a explicat mut, cu ochi mari, buni și plini de credință, că încrederea, împăcarea și iubirea vor reveni la mine, că mai e doar puțin până vor coborî din lift, vor descuia ușa și vom fi iar o familie. Că nicio filosofie a dezastrului personal, a nefericirii fără de sfârșit sau a nimicniciei vieții nu e mai de preț ca Iubirea. Oricât aș plânge că a plecat, oricât aș urla că m-a lăsat singură și oricât m-aș pierde în gânduri despre moarte și destin nefericit, Iubirea e dincolo de ușă. Până și Cioran, Marele meu Cinic, Imensul meu Nihilist, Solitarul meu Absolut spunea că “singurul lucru care‑l poate salva pe om este Iubirea.”  Matilda știa, eu nu. Așa era ea construită. Matilda era definiția Iubirii.

Așază-te. Așteaptă.

 

Urziceni, 21-22 august 2013

foto: www.fotocommunity.it – „Donna alla finestra” – Riccardo Colombo

 

 

 

 

 

Comentarii

  • E primul articol de-al dv pe care il citesc. Scuzati-mi indiscretia : care e Nenorocirea cea Mare?

    aline 28 octombrie 2013 11:49 Răspunde
    • Nu contează în ecuația acestui articol. O poveste personală, evident.
      Vă mulțumesc pentru mesaj, vă mulțumesc că m-ați citit:)

      Carmen Voinea-Raducanu 28 octombrie 2013 15:41 Răspunde
  • Multumesc de raspuns, sa va fie bine ma rog.

    aline 29 octombrie 2013 20:33 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title