fbpx
„“

Ingerii au resedinta permanenta pe Pamant

de



 

“Convingerea mea este că suferinta rămîne, totusi, cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.” – Petre Tutea

 

 

Fuga aceea bezmetica din noapte se ascunde intr-un nor de ceata, insa e vie si concreta, azi, exact ca in acea seara tarzie de iarna.

Am iesit pe usa ca un uragan, hotarata. Tin minte strazile slab populate si oamenii intalniti pe drum. Ma priveau curiosi si speriati si nu faceau nimic, niciun gest sa ma opreasca. Plangeam si respiram sacadat, imi amintesc si ca baiguiam mereu “mama nu…mama nu… mama…mama mea…” In mintea mea era vital sa nu ma prinda nimeni din urma, sa pot sa ajung in siguranta la locul acela frumos si linistit, acoperit de tacere, unde sa dorm adanc, fara vise si, mai ales, unde sa scap de imaginile acelea care ma ingrozisera si pe care, in iluziile mele, speram  ca le voi putea lasa in urma.

Oricum, nu aveam timp sa privesc inapoi. Alergam cu picioarele goale si firave pe pamantul inghetat, cu trupul mic acoperit de o pijama subtire si incordat ca un arc, tintind catre locul acela absolut sigur unde trebuia sa ajung ca sa fiu la adapost de toate spaimele ce-mi dadusera un bici atat de puternic peste inima.

Dupa niste kilometri de fuga nestavilita am ajuns la liman. Langa piatra celebra, acoperita de un muschi innegrit de timp, m-am oprit. Eram in siguranta langa el, langa copilul acela de acum o suta de ani. Inima imi batea atat de tare incat am fost sigura ca am sa mor. Si era bine asa, asta si voiam, sa mor. Si repede! M-am lungit pe pamantul rece infierbantata de alergare, cu genunchii adunati la gura, cuprinzandu-mi cu palmele fierbinti talpile inghetate si zdrelite de pietre, tremurand de frig din toate incheieturile. Am inchis ochii.

Nu mai stiu cum am sarit intr-o alta lume, dar stiu clar ca trecerea nu s-a intamplat printr-o oglinda, ca in povesti. Probabil ca am lesinat. De frica, de disperare sau de febra. Ori de toate adunate la un loc.

Cand am deschis ochii, am fost sigura ca am ajuns in Rai. O femeie rotofeie, blonda, cu o mana calda si buna, ma mangaia pe frunte si pe obrajii cuprinsi de foc. Era cald acolo, senzatia de frig ingrozitor disparuse, iar eu eram intinsa intr-un pat moale care mirosea a floarea aceea mov din pungutele din panza aspra ale femeilor de la tara si, straniu,  a otet. “Cum te cheama, puiul mamei?” „…” “Nu vrei sa-mi spui? Bine, cum vrei tu…” „…” Imi zici mai tarziu? Da’ cati ani ai?” “Unsprezece.” “Hai sa bei ceiutul asta fierbinte, vrei? E cu lamaie.” Am dat din cap ca da si iar n-am mai stiut nimic in afara senzatiei de bine deplin, de fericire totala. Chiar eram in Rai, iar femeia trebuie sa fi fost vreo sfanta din aceea despre care vorbea bunica. Ori vreun inger. Hotarat lucru, da. Era Ingerul Bunatatii.

Nu stiu cat a durat, daca am dormit mult sau nu, daca nu cumva murisem putin. Dar m-au inviat cuvinte soptite. Pleoapele imi erau de plumb, am reusit cu greu sa le ridic. Ingerul Bunatatii era cu spatele la mine, tinea in brate o silueta imbracata in nori, o auzeam soptindu-i cu voce mangaietoare niste cuvinte fara sens. “Febra mare, foarte mare…fugea rau si plangea…linistiti-va…am intrat dupa ea cu sotul si baietii nostri…am gasit-o greu, era intuneric bezna…va fi bine…Slava Domnului!…”

Cand i-a dat drumul din brate, mai intai i-am zarit ochii. Umbra aceea parea a fi o femeie,  nu intelegeam ce vad, numai privirea ii era limpede si clara. Si avea cei mai tristi ochi pe care-i vazusem vreodata pana atunci. Si de-atunci incolo, pana astazi. Negri, adanci, intunecati, rascolitori.

Cand privirea i s-a intalnit cu a mea, a cazut direct in genunchi si s-a tarat pana langa pat, muta, acoperindu-si gura cu palma facuta caus. Imi era foarte clar. Dupa cum ma privea, era Ingerul Iubirii Absolute. Da. Murisem. Si ajunsesem cu siguranta in Rai, nu era vorba despre niciun vis. Desi, foarte curios, sfintele-ingeri nu aveau aripi pufoase si nici camasi lungi-lungi, albe. Si niciun cerc auriu nu le plutea pe deasupra capetelor.

Am inchis iar ochii, strans, cu inversunare. Imi doream cu strasnicie sa fie doar un vis, sa nu ma trezesc, daca era doar un vis  sa nu-l pierd, sa nu se risipeasca. Credeam ca Iubirea si Bunatatea sunt eterice, ca s-ar putea volatiliza intr-o clipa de neatentie sau nepasare. Mangaierile Ingerului Iubirii Absolute erau insa foarte concrete, nu avea de gand sa plece, sa dispara, am simtit asta foarte limpede si-am deschis ochii sa-i multumesc pentru ca e langa mine.

N-ar fi trebuit s-o fac niciodata. Trebuia sa fi ramas in Rai. Pentru ca mana ei atat de frumoasa si fina de deasupra ochilor mei inchisi era ingrozitor de vanata din loc in loc sub privirea mea larg desfacuta. Iar langa cei mai frumosi si tristi ochi pe care i-am vazut vreodata, se intindeau hidos, pana pe obrazul ei slab si desfigurat, niste pete mari vinetii-negre-rosiatice.

“Nu, nu! Nu vreau! Nu mai vreau! Nu!!!” Si-am incercat sa mor la loc. Sa fie iar bine.

Si o vreme am si reusit. Si-a fost bine de tot, eram doar noi trei, eu si cele doua femei-inger si mirosea a ceai de tei cu lamaie si a flori mov…

Numai ca n-a durat vesnic. Cand m-am trezit, din nou, eram in lumea pe care-o cunosteam. Si tot intr-un pat. Dar rece, de fier, intr-o incapere cu mai multe paturi asemanatoare si oameni imbracati in alb care roiau de colo-colo. Nu mai mirosea a flori mov , nici a otet si nici a ceai de tei cu lamaie, iar ei nu erau, cu siguranta, ingeri. Insa Sfanta Iubirii Absolute, femeia cu cei mai negri si tristi ochi din lume era langa mine, ma tinea de mana ca atunci, in Rai,  si-mi zambea fericita.

Intelesesem deja, la trezire, ca Lumea Perfecta e departe, si instinctiv, am intors capul in directia opusa femeii, e posibil sa o fi cautat cu inversunare in vis, cautand dupa vis. Sau am facut-o doar ca sa nu vad ce stiam ca exista, adica ororile acelea de pe trupul ei marunt de inger de pe Pamant, nu din Cer. Mana ei insa nu s-a crispat de tristete in urma capului meu rasucit spre nicaieri. A ramas ancorata de mana mea, fericita. Si-atunci, in mine, ceva a rasunat altfel decat o casa cu pereti goi.  Si-am inteles.  Visul se sfarsise. Si fuga. Iar Bunatatea nu mai era acolo, oricat m-am uitat dupa ea. Disparuse de langa amandoua. Probabil ca doar ratacise drumul, nu era de tot pierduta, avea sa revina. Raiul nu fusese in vis, era doar o amagire vicleana a unui demon deosebit de siret. Raiul era pe Pamant, in mana aceea adevarata si iubitoare, invinetita, asezata pe mana mea. Si-n obrazul mutilat. Pana revenea Ingerul Bunatatii ne aveam una pe cealalta, eu si femeia aceea. Si amandoua, fetita cu ochi albastri, pierduti, si femeia cu ochi negri si tristi, imparteau, cumva, Iubirea Absoluta. Hotarate sa infrunte impreuna, mana-n mana, toate pierderile, toate iernile si chiar si cea mai rea febra.

Mi-am rasucit capul spre ea si am privit-o drept, zambind, cu moartea in suflet. I-am strans degetele in palma mea si-am soptit stins: “sarut-mana, mama”. A bufnit intr-un plans cu sughituri: “fetita mea, ingerul meu, te iubeste mama, iarta-ma”. “Tu iarta-ma, mama. Ca am fugit. Ca n-am putut sa suport sa vad cum mori. N-o sa mai fug niciodata, o sa raman si-o sa te apar eu, nu mai plec niciodata de langa tine.” „Asa sa faci, mama scumpa. Pentru ca eu, iti promite mama, n-o sa mor niciodata.”

*

In Romania anului 2012,  la fiecare 30 de secunde o femeie este batuta cu salbaticie de partenerul ei chiar sub ochii ingroziti ai copiilor.

Aceasta poveste le este dedicata lor si, mai ales, celor carora le pasa de aceste fiinte.

 

P.S.: Societatea, neputincioasa sau inerta, cu legi permisive, de cele mai multe ori intinde degetul aratator,  punctand fara mila catre cele mai nevinovate victime  ale acestor forme cumplite de abuz: femeile si copiii. Femeile, “pentru ca sigur au facut ceva” si copiii “pentru ca provin din familii dezorganizate”. De parca in puterea lor, a copiilor, ar sta vreodata sa schimbe lucrurile.  Martori neajutorati si pe vecie raniti de astfel de scene de scandal si batai, ingerii fara de ingeri indura, pe langa ceea ce se petrece in casele lor, si rusinea publica, privirile curioase si de multe ori rautacioase ale celor din jur, ale celor ce le cunosc situatia.  Ori privirile lor pline de mila. Ale celor ce nu reusesc sa inteleaga ceea ce a spus Garabet Ibraileanu: “mila, cand nu e insotita de o iubire infinita, e mai ofensatoare ca dispretul.”

Bucuresti, 9-10 mai 2012

 

Comentarii

  • Pustii mei Carmen vin acasa uneori si-mi spun- probabil dupa discutii avute la scoala- ca exista niste fete bune si frumoase care au grija de copiii de pe strada!?
    Cel mic, de 5 ani, este bunatatea intruchipata, si a propus asta iarna sa punem casa noastra la dispozitie pentru copiii aceia pe care i-a vazut in parcare la market, in tenesi: „Poate au inghetat, mami. Sa-i lasam la noi!”

    Este greu pentru acele femei, pentru acei copii.Dumnezeu sa-i aiba in paza! Nu stiu mai mult ce sa spun!

    mika 11 mai 2012 5:47 Răspunde
    • Da, Dumnezeu sa-i aiba in paza! Iar oamenii, n-ar fi rau sa-i aiba mai mult in grija…:(

      Carmen 11 mai 2012 19:06 Răspunde
      • Thank you, I’ve recently been secnahirg for information about this subject for a long time and yours is the best I have came upon till now. But, what in regards to the bottom line? Are you positive concerning the source?|What i don’t realize is actually how you are now not really a lot more smartly-favored than you may be right now. You are so intelligent.

        Louisa 19 iunie 2012 17:58 Răspunde
  • foarte dureros si patrunzator!nu inteleg oamneii care folosesc violenta impotrica celor mai slabi,lipsiti de aparare!cred ca aceste traume te marcheaza si urmaresc toata viata.nu stiu ce putere sa iau pentru a opri acesti monstrii,sunt ultimii oamenii.imi pare rau de cei aflati in situatii grele si as vrea sa pot schimba ceva.de multe ori este ascuns de toti membrii deoarece este rusinos sau sunt amenintati.in germania am vizitat o prietena intr-o casa pentru mame abuzate,am fost uimita de cata dragoste si atentie primeau cei de acolo.prietena mea a fost batuta ani in sir,a star acolo o perioada apoi a primit o locuinta si un job.fiul mergea la gradinita gratuita,ore la psiholog.dupa 2 ani s-a intors la sotul minunat!nu o sa inteleg niciodata ce s-a intamplat acolo,in mintea ei.

    lumi 11 mai 2012 6:33 Răspunde
    • Lumi, da. Pare de neoprit o astfel de nedreptate pe care cei puternici (fizic) o savarsesc asupra celor slabi (tot fizic). Si totusi, parca tot merita incercat. Mereu si mereu. Pana la capat…:)

      Carmen 11 mai 2012 19:21 Răspunde
      • she loved the location, and that brguoht me to your blog. I was just going to ask you if you’d mind sharing where the field location is, but then I got to looking at your photos and I’ve been on your site for a while now. I love your work! I’d still love to know where the field is if you are willing to share. If not, totally fine, I’ll see if I can find something similar for their shoot.Have a great day!

        Laszz 19 iunie 2012 0:57 Răspunde
  • Cine nu a trecut prin asa ceva nu are cum sa inteleaga. Oricat de dramatica ar fi povestirea.

    Dor 11 mai 2012 11:22 Răspunde
    • Este foarte probabil ca multi au trecut prin si pe langa asa ceva

      mika 11 mai 2012 16:06 Răspunde
      • Asa ma gandeam si eu. Insa cine are forta s-o recunoasca? Sau bunatatea sa mangaie un om trecut prin asa ceva? Oricum, nu foarte multi, din nefericire.

        Carmen 11 mai 2012 19:10 Răspunde
    • Probabil ca exista oameni asupra carora o experienta traita de pielea altuia nu are nicio valoare. Insa nu le-as dori sa o traiasca ca s-o inteleaga. Si-ar trebui sa pretuiasca lipsa acestor experiente. Sa fie mai umani tocmai pentru asta.

      Carmen 11 mai 2012 19:09 Răspunde
  • M-a emotionat si m-a intristat in aceiasi masura.Am retrait acele alergari in noapte,desculta,in pijamale…si strigand din toate puterile: fugi, ca te ajunge si te omoara…eram moarta de frica!! Frica mi-e si azi, sa nu descopere nimeni sufletul meu ranit,nu numai ca nu m-ar intelege,dar cum spui…imediat te catalogheaza ca venind dintr-o familie destramata,cu sechele psihologice,si atunci…incerc sa fiu in pace cu mine insa-mi,iar lumii sa ma arat zambitoare si senina,increzatoare si puternica…desi, nici asa nu-i multumesti pe toti!! Te imbratisez cu drag, si un soare mare sa-ti incalzeasca sufletul in fiecare zi!!

    Mara 12 mai 2012 21:56 Răspunde
    • Mara, o calda imbratisare.
      E de ajuns sa stii ca ai trecut peste acele momente si nu este musai sa afisezi asta. Eu cred ca aceste aspecte trebuiesc discutate in mare intimitate si cu persoane in care ai mare incredere.
      Si daca a trecut atat de mult incat ai putut sa ierti persoana… este si mai bine. Dumnezeu sa te intareasca, scumpa Mara. (Nu incerc sa-ti dau sfaturi, ia-ma ca atare, pur si simplu!)

      mika 14 mai 2012 11:05 Răspunde
      • Eu sunt de alta parere, Mika. Consider ca atata timp cat ne jenam sa discutam public aceste experiente, ele nu pot fi eradicate din vietile altora. In definitiv, o victima nu este vinovata, deci, unde este problema? Nu putem atrage atentia asupra unor nenorociri care se intampla multor, prea-multor oameni din Romania, discutand mereu in soapta despre ele, trecand sub tacere exemplul personal, ori si mai grav, prefacandu-ne ca ele nu exista. Altfel, de ce se mai fac atatea campanii impotriva violentei in familie?
        Desigur, fiecare e liber sa aiba opinia sa. A mea, sper, e clara.

        Carmen 14 mai 2012 11:33 Răspunde
      • O, nu, nu am spus sa ascundem dar, cand fiintele carora te destainui sunt limitate si-ti folosesc aceste amintiri impotriva ta, e mai bine sa stii sa te aperi. Mara spune in text ca:
        „Frica mi-e si azi, sa nu descopere nimeni sufletul meu ranit,nu numai ca nu m-ar intelege,dar cum spui…imediat te catalogheaza ca venind dintr-o familie destramata,cu sechele psihologice,si atunci…”

        Cumva, stiu si eu ce inseamna „eticheta”, Carmen! Din alta zona! Oameni rai si dornici sa te atace sunt peste tot. Nu toti gandesc asa ca tine sau ca mine, cu bunavointa. Nu toti se pun in pielea celui care a suferit (si care, saracul, vrea sa iasa si el la lumina, sa zambeasca).
        Eu scriu aici sub alt nume tocmai pentru ca trec prin niste momente… si stiu ce ecouri au fost „in targ”. M-au inteles cei foarte apropiati dar altii m-au ranit!!!!! Urat de tot…

        mika 14 mai 2012 15:35 Răspunde
        • If we continue to allow Corporations the power to incnuelfe economies, then we MUST at least hold them socially accountable for their actions. @digitalfemmeTwitter has become an incredible platform for engaging in thoughtful dialog that not only enables us to think, but to think far more critically than ever before.Thanks to the Lehman Brothers’ fiasco, the domino effect created an important global awareness. The awareness that, more than ever, citizens of the world must scrutinize the actions of *those powers that be* in handling our future.So many instances, have people been mislead by Governments. And yet, many of us idly watch as the big players make their moves all the while seeing the ripple effect enter into our very homes.I am not really against Government *crossing fingers*, nor am I against big corporations. What I am against is the socially irresponsibility that these entities have displayed.Money will always be a means to obtain variables for our well fair but we must realize is that Money is NOT the driving force that steers mankind forward. Indeed, it is the whole hearted intent to create a meaningful existence in each of our lives. It is also the empowerment and joy we feel when we help one another without asking for anything in return.I believe that the tool(s) we use to create a change in the infrastructures, that are set up to support those in Power, are the social media platforms that allow us to have open, free dialog. Ike, thank you for giving me the platform to ventilate my concerns. Know that this is only a fraction of what I really could say .@digitalfemmeCarmen Villadar

          Jeferson 18 iunie 2012 17:54 Răspunde
    • O zi frumoasa si tie, Mara.

      Carmen 14 mai 2012 11:36 Răspunde
  • Mi-ai rascolit amintiri. Plang in sufletul meu pentru suferintele Mamei. Pentru multele ei suferinte. A plecat de mult in Rai si sunt sigur ca ne vegheaza de acolo. Multumesc mult Carmen.

    Eu 14 mai 2012 5:54 Răspunde
    • In mod sigur vegheaza din Rai, Vali.
      Cu tot dragul…:)

      Carmen 14 mai 2012 11:35 Răspunde
  • Multumesc mika! Ma bucur ca exista si oameni care iau pur si simplu lucrurile asa cum sunt…te-am simtit pentru o clipa aproape! :)Cand eram mai tanara am avut si momente de destainuiri,simteam nevoia sa ma inteleaga cineva,sa ma ajute sa acopar golul acela pe care-l simteam mereu…. insa,nu a fost sa fie. Eu spun ca i-am iertat,insa in adancul meu stiu ca nu,si-as vrea sa pot…!! Te imbratisez si eu cu drag!

    Mara 14 mai 2012 19:02 Răspunde
    • Mara, eu am inteles intr-un final ca unii oameni chiar nu sunt vinovati pentru ca „atat au fost inzestrati”. Evolutia lor a fost aproape inexistenta.
      Dar evolutia noastra trebuie sa fie alta, sa ne ajute experientele triste sa fim mai buni. Nimeni nu-si doreste sa traiasca astfel de experiente, nu alegi in ce familie te nasti si nu prevezi ce fel de om ti-ai luat, dupa casatorie- lucrurile pot sa ia intorsaturi ciudate.
      Dar… se intampla sa vrei sa fii compatimit. Si atunci e bine sa-ti alegi interlocutorii, confidentii, ca sa ai rezultate bune si nu sa te trezesti ca-ti adancesc rana!
      (M-am gandit la tine duminica seara, tarziu… Am pe cineva care ma ajuta la diverse treburi si trece frecvent prin asta. Si are trei copii… Uneori imi dau seama ca reactioneaza extrem de primar la multe forme ale mele de rasfat! Dar ea nu stie ca si eu cunosc multe din trairile ei. Altfel n-o puteam intelege!)

      Vorbeste aici, Mara, despre trairile tale. Dialogheaza in fiecare zi, exprima-te si vei avea sigur rezultate. Eu m-am simtit excelent cu povetele de pe site-urile lui Alice. Toate interlocutoarele mi-au sarit in ajutor. M-am exprimat in fiecare zi. Mi-e tare bine asa!
      Te imbratisez.

      Mika 15 mai 2012 6:00 Răspunde
      • Viata mea prezenta e plina de lumina,de pace si implinire,sunt fericita cu tot ce am…acum, sincera sa fiu,chiar nu simt nevoia de a fi compatimita,nici macar inteleasa,e prea tarziu!! Insa ma sensibilizeaza subiectul de fiecare data,poate am sa scriu intr-o buna zi…cine stie? Azi pregatesc bagajele pentru o minunata vacanta cu cei mai iubiti mie,fiica si sotul,chiar nu-mi sta gandul la sertarul trist si bine inchis! Te imbratisez si-ti multumesc pentru tot!!

        Mara 15 mai 2012 9:31 Răspunde
      • Teresa – I love this shoot!!! I love the one where she is getting ready and they are finsetang her dress. She is gorgeous and you really did a great job capturing her eyes ! The door knob shot is super cool too!!!

        Mark 19 iunie 2012 8:43 Răspunde
  • Doare, doare cumplit… Plang… Si mama mea a trecut prin asta… Stiu ce inseamna… Si cosmarul nu s-a terminat…

    Ana-Maria Gombos 16 mai 2012 5:01 Răspunde
    • Te imbratisez, Ana-Maria! Curaj…:)

      Carmen 16 mai 2012 12:14 Răspunde
      • tineri și nu numai. Pot fi poze serioase, pot fi hlziai sau ușor ironice. Dintr-o zi cu soare sau dintr-o zi ploioasă. La fel cum se eente2mplă și een

        Guru 18 iunie 2012 16:04 Răspunde
  • Dor de tine, Carmen!

    Valerica 29 mai 2012 21:02 Răspunde
    • Multumesc frumos tare!
      Si mie mi-e dor de voi, Valerica.
      Asteptati-ma, ma intorc!:)

      Carmen 31 mai 2012 17:40 Răspunde
  • Pingback: usffkxxlw

Dă-i un răspuns lui Carmen Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title