„“

Dupa fapta si rasplata

de

 

 

„Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri.” – Evanghelia dupa Matei, Predica de pe munte, capitolul 5.

 

 

 

 

Nu vreau sa fac o drama din intamplarea pe care urmeaza sa v-o spun, face parte din viata mea si atat. Nu ma cainati, ca nu exista niciun motiv. Nu a fost o tragedie, credeti-ma pe cuvant, dar e drept, m-a insemnat pe umarul stang, cel de deasupra inimii, cu un stigmat nepieritor, asemenea unui fier inrosit in foc aplicat cu putere pe o piele fara de prihana. Sigur, atunci, pentru mine, a fost o palma atat de puternica peste ochi, ca m-am invartit ca titirezul multi ani in sir pana sa ma pot opri. Acum ma amuz si inteleg ca a fost doar inca o dovada ca, de cele mai multe ori, in viata, doar aparent triumfa silnicia celui fara mila. Si excesul de forta pe care cei ce se cred puternici il exercita asupra celor pe care-i considera slabi. Pentru ca, nu-i asa, sa-i mai dai un picior in burta celui cazut deja la pamant, lipsit de aparare si de puterea de-a riposta este, si va fi mereu, inca o dovada ca unii oameni vor ramane de neinteles pentru mine. In aeternum.

 

 

Intr-un final de an din viata mea, mai précis in 1998, lucram intr-o echipa pe care eu o iubeam, dar care, cel putin la nivel de sefi, nu ma iubea prea tare – nu stiu de ce-am tinut mereu, cu tot dinadinsul, sa ma iubeasca cei pe care-i iubeam si eu, pentru ca preceptele morale m-au invatat sa iubesc fara sa cer nimic in schimb. Dar asta-i alta discutie, o lasam pe altadata.

Munceam mult, mult tare si nu o spun ca sa ma plang, pentru ca-mi placea nespus ceea ce faceam, indiferent de efort. Dar e musai sa intelegeti asta, are legatura cu morala istorioarei de azi.

Lucram intr-o firma privata de productie tv si imi faceam treaba pentru emisiile saptamanale si, in plus, pentru ca se apropia finalul de an, lucram si la programul de Revelion, unul foarte complex, un program din acela clasic dupa care tanjesc azi telespectatorii romani, o emisiune-fluviu, lunga de pe la 10 seara si pana a doua zi dimineata la 6. Cu muzica de tot felul, cu scenete, cu glumite, cu multe nume importante. Si cu ore de programari telefonice, zile si nopti de filmari, saptamani intregi petrecute la montaj, casete cu tona si fise de vizionari care nu se mai terminau si in urma carora ochii ti-erau impaienjeniti si rosii de oboseala si te durea mana de la atata scris. Era o munca grea, lunga, cu multe satisfactii desigur, dar cu lacrimi de stres, discutii prelungite si niciodata cu o vorba buna din partea sefilor. In unele pauze de montaj, atipeam prabusita pe canapeaua din holul de trecere al televiziunii, pentru doar o ora. Si apoi o luam de la capat. Incepea o noua zi.

Sigur, nu mi se promisese, fiind vorba despre o munca suplimentara celei din fisa postului, niciun ban in plus, ba mai mult, mi se sugera deloc subtil ca e de datoria mea s-o fac, pentru ca, daca as indrazni sa cartesc, alti o suta de profesionisti destepti, nu amatori inutili ca mine, ar fi dat buluc pe poarta firmei gata sa se incaiere pentru salariul meu de nici macar 100 de dolari pe luna – in conditiile in care o chirie pentru un loc decent de trai era, pe atunci, in Bucuresti, 200 de dolari pe luna.

Si-atunci, crezand si eu ca tot omul speriat de greutatile vietii cum ca bostanul plecat sabia nu-l decupeaza de pe vrej, munceam ca o apucata, uitand de somn, de mese, de viata mea si, cel mai important, de toate plecarile definitive ale dragilor mei intamplate in acel an nefast mie, dar avand in minte numai mutrele vesnic nemultumite si incruntate ale sefilor mei care, repet, simteam eu, nu ma iubeau deloc.

Cel mai mult am lucrat atunci la un film de televiziune cu dragii Nae si Vasile, in regia unui alt om scump mie, umoristul Dan Mihaescu. In aceasta formula, plus subsemnata, am dat la gata un film de o ora si 40 de minute muncind enorm. Nu aveam masini pentru productie, nu aveam telefoane mobile platite de firma, nu aveam nici macar combustibilul masinii mele – un Oltcit prapadit, etern pe butuci – suportat de firma. Munceam si aduceam si de-acasa pentru gloria…cui?

Eram si sofer si masinist si asistent de regie si machioza si costumiera si hamal si redactor si femeie de serviciu si orice mai era nevoie. Se filma tocmai la Corbeanca si ziua incepea la 7 dimineata cand, strabatand tot orasul si intorcandu-ma mult din drum, mergeam sa-l iau de acasa pe Dan Mihaescu, cu masina mea incarcata de casete si de recuzita pentru filmari. Treceam prin Baneasa si mai incarcam si de acolo lumini, un electrician si un cameraman sau doi, dimpreuna cu minunatele lor camere de filmare care cantareau pe atunci vreo 15 kilograme bucata. Nae si Vasile veneau si ei cu Dacia lor plina de costume, de peruci, de texte, de obiecte pentru recuzita si, uite-asa, ca niste catari, plecam sa facem arta pentru bucuria eterica a inimii stimatului telespectator si burdusirea buzunarelor  extrem de concrete ale sefilor.

Gazda noastra plina de bunavointa si care ne pusese la dispozitie locatia perfecta pentru filmul nostru era domnul Tantareanu, cel care ne-a suportat in casa domniei sale in aceasta formula de mai sus + ceilalti actori din film, cred ca aproximativ 10 zile, ca nu mai tin minte cu precizie. De dimineata si pana noaptea. Cu exceptia a doua scenete filmate – una in cabinetul medical generalist din Corbeanca si alta intr-un cabinet medical stomatologic din Bucuresti -, toate ostilitatile s-au petrecut la distanta de Bucuresti (pe vremea aceea Corbeanca parea la departare de sute de ani lumina de oras) si, desigur, contra cronometru – pentru ca era deja final de noiembrie si Revelionul batea la fereastra.

Si-a venit si ultima zi de filmare. La resedinta domnului Tantareanu s-au tras ultimele cadre si am incarcat tot calabalacul in masini sa mergem la Bucuresti, in cartierul Aviatiei, la cabinetul stomatologic, unde am ajuns in jurul orei 9 seara ca sa filmam ultima sceneta. Am parcat regulamentar Oltcit-ul meu ostenit si supraincarcat in fata scarii blocului cu pricina, si am trecut la descarcarea masinii de toate cele necesare  filmarii. Paranteza: eu, pe vremea aceea, nu depaseam 50 de kilograme, ma imbracam in negru – trecusera doar 4 luni de cand il ingropasem pe barbatul iubit, logodnicul meu, si aveam o forta de om nebun, caram camerele de filmare cate doua odata, cate una in fiecare mana si daca as fi avut si-al treilea brat vanjos, sunt sigura ca nu s-ar fi intamplat niciodata ceea ce urma sa se intample.

Dar nu l-am  avut si soarta si-a urmat cursul cu o incapatanare de barbat care nu vrea sa se insoare chiar daca e cu o femeie de 10 ani. In timp ce in cabinet toata echipa discuta deja detaliile filmarii, eu, afara, singura, imi descarcam masina, cuprinzatoare ca un camion de mare tonaj,  de toate sculele si materialele, facand ture intre apartamentul-cabinet medical si trotuarul din fata scarii blocului cu pricina. La ultimul drum nu mai aveam de luat din masina decat doua genti de voiaj enorme, una plina cu toate casetele Beta din cele 10 zile de filmare (Michaela Burda stie cum aratau pe vremuri acele casete si cat cantareau) si inca una, o papornita cat China, plina cu tot felul de obiecte.

Fatalitate insa! Cand am ajuns langa masina, geamul din spate drepta era spart, masina deschisa vraiste si cele doua genti disparusera! Sigur, dimpreuna cu radiocasetofonul meu si alte nimicuri, cum ar fi roata de rezerva.

Probabil ca acea cohorta de ingeri pazitori care m-au insotit  prin viata mai ceva ca garzile de corp ale Mosadului pe cel mai pazit om de pe planeta erau, cu sfintenie, la datorie, caci n-am facut infarct. Dar m-am albit cu siguranta, picioarele mi s-au transformat intr-o masa inerta si nesigura, iar vocea a refuzat sa ma mai asculte. N-am reusit sa scot decat un horcait de tot rasul in locul tipatului meu disperat dupa ajutor, sunet pe care doar eu singura l-am auzit. Toata munculita noastra se dusese la dracu` sau cine stie pe unde. Eram terminata. Si cu mine dimpreuna, toti cei care muncisera la filmul-cheie al noptii de Revelion din acel an.

Vreti sa stiti scandalul care a urmat? Desi nu cred ca-i asa de greu de imaginat…

Pot sa va spun doar ca, imediat cum m-am dezmeticit putin, am inceput sa sun ca o nebuna peste tot. Sigur, mai intai la sefi…Apoi la departamentul de stiri al postului de televiziune pentru care lucram acea emisie. La toti realizatorii de programe de pe acelasi post, la toti sefii de departamente, pe toti rugandu-i sa dea non-stop stirea despre jaf si, mai ales, sa explice publicului, printre care speram eu sa se numere si hotii, ca acele casete sunt inutile pentru un om obisnuit si care nu are si nu va avea vreodata acasa un casetoscop profesional – scump ca ochii din cap – asadar, n-au nicio valoare. Si sa anunte si o recompensa pentru gasitor. Stirile au bubuit anuntul de cateva ori chiar in acea seara, a doua zi dimineata Teo si Mircea au facut la fel si tot asa mai departe. Ma stiau deja toti ca pe un cal breaz si, probabil, se minunau pe din dos de cat de idioata am putut sa fiu.

Intre timp, la firma unde eram angajata era un scandal monstru. De fapt, era doar un scandal mare, pentru ca monstrul eram eu. Mi se spusese clar ca o sa ma duc naibii de-acolo, ca o sa zbor, ca asemenea prostie ca a mea nu s-a mai vazut, si ca o atare inconstienta nu se mai intalnise vreodata.  In ziarul National de la vremea aceea, desi nu stiu cum si prin cine aflase de intamplare, dar banuiesc, domnul Horatiu Tudor a scris un articol nimicitor, cu nume si prenume, despre cea mai infama angajata care a existat vreodata in lumea televiziunii de pretutindeni, infierandu-ma si el, ca si toti ceilalti, cu o manie proletara mai ceva ca in sedintele de partid de pe vremea comunistilor. Despre tezaurul pierdut al Romaniei nu se zicea nimic.

Printre suturi, injuraturi de mama, amenintari de amenzi marete si despagubiri colosale pe care nici impreuna cu tot neamul meu care vietuise vreodata pe pamant n-as fi reusit sa le achit, si insulte care mai de care mai elaborate si mai usturatoare, viata mergea inainte si, impreuna cu Nae, Vasile, Dan Mihaescu si domnul Tantareanu (sa le dea Dumnezeu sanatate!), deja pusesem la cale o noua runda de filmari, urmand s-o luam de la capat exact in aceeasi formula si in aceleasi conditii. Cu amendamentul ca masina mea nu mai avea un geam si afara era un frig siberian cu zapezi mari si grele,  si ca nu stiam de unde o sa scot toti banii aia pe care o alta productie ii necesita, ca eu urma sa platesc si pentru asta. Sufletul degeaba mi l-as fi vandut, ca n-avea nevoie nimeni de el, ca, cica, nu facea nici macar cat un banut coclit.

Dar exact in dimineata cand plecam iar spre Corbeanca pentru prima zi de filmare post-dezastru, cum liota mea de ingerasi lucrase intens si peste program, a sunat telefonul: aparusera casetele. Toate, pana la ultima!!! Niste muncitori de la administratia domeniului public le gasisera ingropate sub niste mormane de zapada inghetata, fix la ghena din spatele blocului unde era cabinetul stomatologic.

Nu va mai zic cat am plans de bucurie cand am constatat si ca sunt in perfecta stare de functionare!

Ne-am repliat in consternarea generala ca exista totusi un Dumnezeu al tampitilor (tampita eram eu) si am intrat la vizionare si montaj. Dupa inca vreo 10 zile de munca pe branci si somn pe apucate, filmul era gata.

Desi Dan Mihaescu mai glumea cu mine pe tema casetelor furate si recuperate, la birou toata sefimea ma privea cu imbufnare si pufnea cu dispret cand le apaream in fata ochilor. Ma trimiteau la munca in continuare, cu un ton rastit, si imi strecurau, amabili, din cand in cand, printre dinti: “sa zici merci, numai de mila nu te-am dat afara, proasto si incompetento!”

Ultimele filmari pentru acel Revelion s-au facut la Hanul lui Manuc, se inregistra muzica populara. Si-a durat o zi si-o noapte intreaga. Intr-una dintre pauze, impreuna cu cativa colegi am fugit la un chiosc sa luam ceva de mancare. Cate un pachet de grisine. Eu mi-am luat doua, eram sfarsita de oboseala si de foame, iar colegilor le-am spus, glumind, ca un pachet va fi pentru masa mea de Craciun, ca sigur n-o sa-mi iau nicio prima dupa faza cu furtul casetelor. Nu prima de Craciun, adica vreun cadou, ci prima pentru munca suplimentara grea pe care o facusem si o dusesem pana la capat, cu toate sincopele intamplate NU NUMAI DIN VINA MEA! Insa n-am apucat sa-mi  inghit toate grisinele la filmare, un pachet s-a salvat. N-am avut timp.

Filmarile s-au terminat, si cele pentru Revelion si cele pentru emisiune si a venit vacanta de Craciun, urmau multe zile libere, pana dupa Revelion. Prietena mea plecase cu sotul intr-o alta tara, eram singura. Ai mei ma parasisera cu totii in acel an, n-aveam unde si la cine sa merg.

In casa mea cu chirie, in ziua de Craciun, stateam si citeam la lumanare intr-un oras plin de bucurie si lumina. Curentul electric era taiat pentru neplata. Imi numarasem deja de o suta de ori grisinele din pachetul de pe masa si le impartisem cumva pe zile, rupandu-le in bucatele ca sa-mi ajunga pana dupa Revelion, cand reincepeam munca si cand prietena mea se intorcea din concediu. Ma mai opream din citit si zambeam privind pachetul de grisine care trona plin de importanta pe mijlocul mesei: erau si expirate. Dar pentru ziua de sarbatoare crestina pe care o aveam de trecut aveam portie tripla: puteam sa mananc un băț intreg.

Aceasta era rasplata pentru ca nu fusesem data afara: nu-mi luasem nici macar salariul, darmite vreun ban in plus pentru munca suplimentara, imensa, facuta cu drag, cu nesomn, cu bucurie si dedicatie.

 

Post scriptum: filmul cu Nae si Vasile, pe al carui generic simpatic, filmat, eu izbeam cu toporul intr-o buturuga (ca sa nu dau cuiva cu el in cap), scria: “Carmen Voinea – asistent de regie si om bun la toate”; eram al doilea om ca importanta in realizarea si producerea filmului care a luat cateva luni mai tarziu premiul Asociatiei Profesionistilor de Televiziune din Romania. Iar intregul program de Revelion considerat a fi, pe atunci, o emisie etalon, a luat inca un premiu APTR, separat de film.

Sefii mei au primit, cu siguranta, multi bani in plus de la statia tv pentru care produsesera acea emisie, era o lovitura si de audienta, dar si de imagine.

Banuiesc ca toata lumea a fost foarte fericita, dar nu pana-ntr-atat incat sa-mi multumeasca, macar o singura data, verbal, si mie pentru acea reusita. Dar, intr-un  schimb deloc echitabil, pe mine, paguba pentru masina mea personala vandalizata m-a costat un tablou foarte vechi, superb, din 1845, mostenit de la matusa mea. Am platit foarte scump bucuria de a munci. Si de a avea un loc de munca. Si, din pacate, nu numai in bani, ci si in lacrimi. Multe tare!

Pentru ca, pe atunci,  eu traiam de pe o zi pe alta, plina de datorii, vanzandu-mi pe nimic lucrurile pretioase mostenite sau agonisite pana la moartea celor dragi mie: bijuterii, tablouri, cristale vechi Baccarat, portelanuri fine, argintarie, blanuri. Nu, nu reuseam sa supravietuiesc din munca mea onesta si curata, prestata ca o apucata de dimineata si pana seara. Traiam mizer si zambind lumii cu incredere. Iar in afara orelor petrecute la serviciu, imi taram singuratatea si necazurile prin consignatii si prin casele unor oameni necunoscuti, dispusi sa-mi arunce un ban marunt pentru un pachet de grisine expirate pe care sa-l pot aseza la loc de mare cinste pe masa impodobita de sarbatoare. Bani mici pentru o supravietuire plina de umilinte, in schimbul amintirilor si istoriei vietii mele. Si a vietii familiei mele.

 

Comentarii

  • Ma regasesc in povestea ta, numai ca personajele sunt altele…doar lacrimile aceleasi…multe si amare… si in loc de grisine, supa la plic, cadou de la o revista. Mereu ma intreb, oare de ce oamenii bogati au o placere aproape sadica de a umili? oare roata de invarte pentru toti?
    Cu drag,
    Simona

    Simona 5 mai 2012 13:06 Răspunde
    • Simona draga, mmmm, supa la plic! Ce buna ar fi fost atunci! Nu-i nimic, a fost in alte momente de restriste financiara…:) Iar roata, de se invarte ori ba, nici macar nu conteaza. Ceea ce este important e cum iese caracterul nostru din astfel de incercari: acelasi, dar cu o nuanta mai bun sau strivit si dornic de schimbare in rau, neincrezator si neiertator…:)Te imbratisez, Simona scumpa!:)

      Carmen 5 mai 2012 20:28 Răspunde
  • Fara cuvinte…..e mai usor in ziua de azi cu revelionul,cateva dezbracate si la propriu si la figurat,un sir de manele si gata!! Cand scara valorilor e intoarsa…ce si cui sa ceri? O imbratisare mare pentru un om mare!!

    Mara 5 mai 2012 15:20 Răspunde
    • Multumesc de imbratisare, scumpa Mara! Am receptionat-o si ti-o intorc cu tot dragul!:)

      Carmen 5 mai 2012 20:23 Răspunde
  • Nu am inteles niciodata dupa ce criteriu se aleg sefii, dar in nici un caz pe competenta, asa ca a fi un amator perseverent si productiv este mult mai rentabil pentru firma. Ai facut o treaba foarte buna (chiar imi amintesc revelionul de la Antena din acel an) si iti spun ca cei din urma vor fi cei dantai. Omul Carmen Voinea de pe generic, cel bun la toate, a demonstrat ca nu e nevoie sa ti se adauge o talanga la nume si nici sa ti se umple buzunarele cu bani, ci doar sa ai drag de munca ta si sa vrei.

    In timp ce lecturam textul am simtit o tristete covarsitoare, nu te alarma eu sunt trista mereu, dar a fost o lectie din care am invatat -oare a cata oara?- ca: ce nu te ucide te intareste! Intotdeauna a existat, si va exista, un acar Paun inocent, dar vinovat, care isi va numara grisinele in ziua Craciunului si un imbuibat care va numara banii din cont. Tu ai scris un text de toata frumusetea, seful a cheltuit banii cumparand o vila pe care si o disputa cu nevasta la partaj.
    Eu te aleg pe tine, iti strang mana si sunt convinsa ca faci parte din categoria celor alesi!

    aris 5 mai 2012 15:40 Răspunde
    • Sefii se pot alege oricum, si de cele mai multe ori nu pe criterii de performanta in meserie. Intamplator sau nu, fostii mei sefi erau oameni cu adevarat competenti in meseria lor, aveai ce sa inveti de la ei daca ar fi vrut sa si imparta din ceea ce stiau, cu ceilalti. Numai ca, nicio calificare sau talent nu te poate face mai bun daca nu esti. E simplu. Si, poate ca banii te transforma in rau. Nu stiu, nu am avut niciodata bani atat de multi incat sa nu-i dramuiesc cu severitate, asa ca nu pot intra in pielea cuiva care nu a dus grija zilei de maine la nivel prost spre mediocru. Aris scumpa, poate da, devii mai puternic cand nu te lasi covarsit de necazuri sau de acea foame in cel mai realist sens al cuvantului. Dar, atunci cand te stii un om bun, doare rau orice lectie pe care unii oameni ti-o indeasa pe gat cu forta, bazandu-se strict pe puterea pe care o au vremelnic asupra conditiei tale materiale.
      Asa cum ii scriam azi si unei prietene dragi, tot in legatura cu acest text, eu nu cred in pedepsele divine. Pentru ca, pentru mine, Dumnezeu nu are nicio legatura cu revansa, e prea bun pentru asa ceva. Astfel incat, ma consolez cu gandul ca asa a fost sa fie, eu mi-am mai luat inca un sut in fund care, cumva, m-a propulsat macar un centimetru inainte, de asta sunt sigura.
      Iar ca fac parte din categoria celor alesi, poate ca e drept si corect sa ne spunem asta unii altora. Nu toti suntem creatii unice si desavarsite ale unui Univers perfect? Multumesc ca m-ai ales, ma simt privilegiata cand ma uit aici si vad atatia oameni frumosi langa mine si nu pot decat sa sper ca nu va voi dezamagi niciodata. Desi, te rog, nu uita ca nu sunt nici eu decat un biet om. Te imbratisez cu tot dragul!:)

      Carmen 5 mai 2012 21:55 Răspunde
      • Frumos raspuns! Eu nu am atins acel standard de intelepciune la care ai ajuns tu si am tendinta de a judeca, inca, si de a invoca pedeapsa divina ca pe un act de dreptate. Iertare, frumoasa Carmen, suntem oameni si ar trebui sa depunem eforturi sa ne insusim demnitatea aceasta. Sunt convinsa ca macar unul din sefii tai a stiut in ce situatie disperata esti, dar a uitat, bietul de el, sa fie om. Doar in clipa aceea.
        Singura scuza pe care o gasesc, dupa mintea mea, sta intr un citat al lui Petre Tutea:”Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.”

        Scriu si ma bucur ca pot comunica cu tine, pentru ca esti asa cum eu nu sunt, dar ar trebui sa devin!

        aris 6 mai 2012 7:54 Răspunde
        • Draga mea Aris, eu n-am atins niciun standard de intelepciune, te asigur ca sunt plina de pacate si indoieli omenesti la fel ca oricare dintre noi. Cand am scris ca Dumnezeu nu e revanșard am apelat la logica. Dumnezeu nu poate fi perfect in afara unei bunatati desavărșite, dupa parerea mea. Iar atunci cănd iertarea se indeparteaza de el, eu nu-l mai pot considera mai bun decat mine si asta ar fi egal cu un dezastru moral cumplit si o pierdere definitiva pentru noi, oamenii. Da, poate ca exista un soi de echilibru divin intre bine si rau, intre fapta si rasplata, dar nu cred ca divinitatea il provoaca, ci pur si simplu exista niste legi universale foarte bine definite si in mod sigur mai presus de intelegerea noastra. Ca sefii mei au stiut de situatia mea sunt convinsa, dar nu cred ca a avut vreo importanta atunci sau ca mai are acum. Asa inteleg unii oameni sa loveasca, iar celorlalti nu le ramane nimic de facut nimic in afara acceptarii. Puteam sa tip, sa fac scandal, sa-mi cer drepturile. Sau chiar sa implor mila. N-am facut nimic din acelea toate pentru ca am considerat ca e sub demnitatea mea oricare dintre solutii. Exista o vorba care spune despre unii oameni ca-s „saraci, prosti si ambitiosi”. Pe mine ma caracterizeaza uneori…
          Petre Tutea a fost un intelept, eu nu-s. Si pentru ca a a fost pe placul inimii si intelegerii mele, uite ce cred eu, chiar si despre povestea sordida a foamei pe care-am facut-o, necrestineste, intr-un Craciun din viata mea: „se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.”
          Eu l-am primit. Sau cel putin asa ma amagesc eu in fiecare zi. Ca Dumnezeu m-a inzestrat pe mine, ca pe noi toti, cu darul de a primi adevarul. Nici macar nu-i meritul meu…:)

          Carmen 6 mai 2012 8:59 Răspunde
          • Esti inteleapta! Textele tale demonstreaza acest lucru.

            Ai vazut, eu am sarit ca arsa cautand vinovati acolo unde ar fi putut fi un joc murdar al fatalitatii, tu m ai temperat amintindu mi cine suntem. Exista o vorba, spusa de un mare filozof, ceva de genul:cu cat stiu mai multe, cu atat imi dau seama ca nu stiu nimic. Asta referitor la inteligenta, cat despre divinitate am convingerea ca nu ne a creat perfecti, lasandu ne libertatea sa alegem ce vrem sa fim. Putina compasiune pentru un om in momente de cumpana, ar fi un mod de a face diferenta.

            Te rog sa ma ierti pentru insistenta, dar m a durut teribil nedreptatea care ti s a facut si, din pacate, nu e doar o intamplare! Imi voi gasi intotdeauna timp sa te citesc si sa iti urez numai de bine. Cu drag…

            aris 6 mai 2012 15:02
          • Multumesc cu plecaciune, Aris! Tu m-ai indragit deja, o simt, de aceea este asa de generoasa cu mine. Tot ce spui e cumva adevarat, cel putin in aparenta si nu te pot contrazice acum, desi mi-ar placea; imi plac polemicile amicale, fine, si da, cordiale (Octavian Paler se numara printre favoritii mei si nu m-am putut abtine sa nu-i aduc un omagiu). Ma ingrijoreaza mult povestea aceasta cu libertatea de a alege, pentru ca eu nu cred deloc in liberul arbitru. E, cumva, cam ca in dragoste: cand noi il alegem pe cel care ne va alege. Asadar, iti promit ca o sa ma gandesc serios la discutia noastra si o sa scriu ceva legat de subiect. Sigur, facand o legatura intre el si fapte reale din viata mea. Acolo mi s-a asezat mie sufletul si stiu ca de-acolo pot sa-mi extrag cele mai libere si tandre ganduri.
            Te imbratisez cu tot dragul, sa-ti fie numai bine si tie!:)

            Carmen 6 mai 2012 23:13
  • Iti citesc toate povestile (de viata) si ma intreb: dupa cate-ai p a t i m i t (verbul e prea bland, pentru a exprima ce cred eu despre intamplarile din viata ta), cum ai reusit sa iti pastrezi increderea in oameni, entuziasmul, bucuria de a trai, generozitatea? Ce anume iti hraneste forta interioara? Spune-ne si noua secretul tau.

    ioana 5 mai 2012 17:02 Răspunde
    • Draga mea Ioana, si eu te citesc mereu, cu drag si bucurie! Nu stiu daca am patimit, dar sigur e ca n-am trecut pe langa viata cu inconstienta. Pentru ca, desi am incercat sa plutesc, conjuncturi interesante au avut grija sa ma tranteasca de pamant cu obstinatie, si am vrut n-am vrut, a trebuit sa le fac cumva fata. Eu cred ca fiecare viata e o insiruire de povesti fantastice, dureroase sau pline de bucurie, si ca numai unghiul din care le percepe traitorul face diferenta dintre noi. Eu sunt sigura ca, asa cum am simtit eu tot ce-am trait bun sau rau, au mai simtit si altii in vietile lor. Si ca toti credem ca suntem puternici si ca am trecut prin toate iesind la suprafata caliti, mai buni si mai increzatori. Forta interioara avem cu totii, a mea nu are nimic special. Ceea ce va scriu voua este doar un punct de vedere lucid si tarziu asupra a ceea ce mi s-a intamplat sa traiesc. Uneori inca doare tare, alteori doare inca putin. Nu stiu, eu nu ma vad diversa. Si nici asa cum ma vedeti voi, desi sper sa fiu asa cum spuneti. Pare a fi ceva deosebit si mi-ar placea sa ma stiu speciala…Te imbratisez si-ti multumesc!:)

      Carmen 5 mai 2012 20:05 Răspunde
  • O imbratisare, draga Carmen!

    Valerica 5 mai 2012 19:19 Răspunde
    • Multumesc mult, Valerica! Te pup cu drag mare!:)

      Carmen 5 mai 2012 19:53 Răspunde
  • Draga Carmen,

    Si eu simt nevoia sa te imbratisez…mi-as dori sa pot gasi acum cuvinte alese, cuvinte care sa mangaie sufletul tau greu incercat, dar eu nu am talentul tau. Povestea ta m-a rascolit si m-a umplut de revolta…iti spun drept, mie mi-e ciuda ca oameni buni si frumosi si vrednici ca tine sunt dati la o parte, in loc sa fie asezati la loc de cinste si sa ne fie modele.

    Draga Carmen, ai toata admiratia si pretuirea mea! Ma bucur mult de tot ca te-am descoperit aici si sper sa ai parte de recunoastere pe masura calitatilor tale nobile.

    Chouchou 6 mai 2012 9:48 Răspunde
    • Chouchou, mi-era dor de tine, nu mi-ai mai scris demult! Bine-ai revenit langa mine!
      Si-ti multumesc pentru tot creditul acesta nelimitat pe care mi-l dai, pentru imbratisari si pentru pretuire! Nu-ti fie ciuda pentru nimic, Chouchou. Viata le aseaza in fagasul lor cinstit chiar pe toate. Uneori incet, e drept. Dar sigur.
      Multumesc mult, mult! Te imbratisez cu drag mare!:)

      Carmen 6 mai 2012 22:51 Răspunde
  • „Satulul nu-l crede pe Flamand”. Cand citesc povestirile tale ma intaresc. Ceva asemanator am patit si eu. Cu deosebirea ca-mi permiteam ceva mai mult decat grisine, (dar nu prea mult) si ca activitatea a durat fix un an. Am luptat cu mentalitati si cu oameni vazuti si nevazuti, am lucrat cu oameni buni care nu aveau incredere in mine (la inceput) si cu oameni rai care credeau ca am sa-mi „rup gatul” (si doreau asta). Mi-am asumat riscuri enorme, totul pentru a-mi demonstra si a demonstra ca se poate. Si s-a putut. In timp ce munceam de la 7 dimineata pana la miezul noptii si de multe ori se intampla sa uit si sa mananc pret de o zi eram tentat de diverse persoane cu cadouri, de la bani pana la masini si apartamente(nu exagerez). Nu am cedat si am dovedit ca se poate, cu dragoste pentru ceea ce faci si incredere in (unii) oameni. Se poate orice. Nu regret asa cum sunt convins ca nu regreti nici tu.

    Eu 6 mai 2012 11:46 Răspunde
    • Asa e. Nu, nu am ce sa regret. In afara unor lucruri pe care nu le-as fi putut schimba oricum, ele nevenind din mine ci doar din afara mea, ce pot sa regret este doar ca n-am facut mai mereu nimic important cu adevarat pentru mine. Mie imi sunt datoare cu multe. In rest, ca nu am fost iubita sau apreciata, e trecator. Trecator-Usturator, trecator-inlacrimat, dar tot trece. Important e ca nu m-a inrait nicio experienta negativa si ca sunt gata oricand sa-mi dau sufletul, inima si mintea ofranda oricarui om care m-ar minti sau ar rosti adevarul, important e ca-i foloseste la ceva. Sunt gata sa-mi iau de la capat erorile legate de incredere si oameni oricand. fara regrete. Pentru ca, stiu ca daca din 100 de oameni doar unul a meritat inima mea, eu am castigat.:)

      Carmen 6 mai 2012 22:58 Răspunde
  • Ei Carmen, ai uitat sa spui ca acel trust a dezvoltat noi si noi posturi. Camerele acelea grele au fost inlocuite cu altele mult mai scumpe, casetele la fel… Cu ce bani sa plateasca mana de lucru?

    In fiecare luna altul ia urma ta. Pentru ca toti care merg in televiziune sunt prinsi de mirajul celebritatii. Iar angajatorii stiu a naibii de bine acest lucru. Si fraza aceea ca sirul care bate la usa nu v-a disparea niciodata. Singura prioritate pentru angajatori sunt planurile de investitii si dezvoltare…
    E foarte trist!

    mika 6 mai 2012 12:57 Răspunde
    • Mika scumpa, multumesc pentru ca esti aici, chiar ma gandeam daca imi vei scrie.:)
      Dar eu nu am lucrat niciodata pentru trustul acela, faci o confuzie. Eu eram angajata unei firme private de productie de televiziune care avea un contract de co-productie cu acel trust. Iar mirajul celebritatii nu-i atinge pe cei care lucreaza in spatele camerelor de filmat. Vorbesc despre majoritate. Poate pe unii, dar nu-s multi.
      Oricum, lumea de acolo, dintr-o echipa de televiziune, este, la o scara mult redusa, lumea intreaga. Si da, asta e foarte trist…:)

      Carmen 6 mai 2012 23:02 Răspunde
    • Da, nu ma pricep cum functioneaza sistemul de „co-productie”. Sunt detalii stiute de cunoscatori.

      La alegerile din 1996 eu lucram deja in presa de doi ani. Nu in Capitala. Am fost undeva in provincie. Stateam si 30 de ore pe teren, in documentare, si banii erau aceeasi. (Nu indraznesc sa fac nici o comparatie cu tine, e clar!)
      Eram bucuroasa ca imi aparea numele in 30.000 de exemplare in fiecare zi. Aveam cativa colegi in redactie cu state vechi de plata si vedeam ca semneaza un articol pe zi, iar eu semnam aproape cate o jumatate de pagina. Naiva, in mintea mea, credeam ca incep sa-i depasesc (ce inseamna cand nu-ti cunosti lungul nasului!)
      Intr-o zi, unul dintre domniile lor m-a intrebat pentru ce scriu?
      M-am cam fastacit. Nu stiam exact ce sa raspund. Atunci, un alt coleg in varsta a raspuns mustacind „Pentru glorie, nu-i asa?”
      Da, da, intaresc eu sigura pe mine. „Eu scriu pentru bani” -veni replica celui dintai. Si, intr-adevar, cand era ziua de salariu, bucuria domnilor in varsta era mai mare decat bucuria mea din fiecare zi cand imi vedeam numele de 5 ori pe-o pagina de ziar!
      Era clar ca ma prinsese mirajul acela. Dar mi-a trecut.

      La 26 de ani eram deja in domeniul privat, reusisem sa-mi fac o firmulita, sa-mi formez o echipa. Astazi, dupa mai bine de un deceniu, stiu clar pentru ce muncesc. Dar n-am sa uit ca m-am desteptat lucrand in domeniul acela, al presei. Imi alegeam singura subiectele, subiectii, intrebarile, mijloacele de-a ajunge la ei…
      Am avut si procese pe care le-am castigat! Oho!

      Sa stii ca am cartea la mine in fiecare zi. Pot spune ca ma „conversez” cu Dali atunci cand am timpi morti, pe drum sau la serviciu 🙂

      mika 7 mai 2012 6:10 Răspunde
  • Câinii latră, ursul trece sau
    pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești!
    Trăiasca libertatea de expresie, trăiasca internetul!
    Întâmplător am dat peste acest link, din dragoste pentru cuvântul scris de doamna Alice Năstase Buciuța! Un cuvânt care zidește și nu ca al altora care demolează!
    Mult stimată si iubită doamnă Carmen Voinea Răducanu!
    Întâmplător eram și eu mai mult decât un ”colaborator” în acel an de grație 1998, la societatea Contera, și lucrurile nu stau deloc așa cum le zugrăviti dumneavoastră, Carmencita, Cita, dragă mie, un om căruia viața pentru o lungă perioadă de timp i-a împușcat în cap norocul și care acum înțeleg că se bucură în sfarșit de ea! Dar, se pare că nu, pentru că, molestată psihic fiind în copilărie, a rămas cu prostul obicei de a molesta și pe altii!!!? Părerea mea e sa mergeți la un psihiatru bun, până nu e prea tarziu!!! Sincer, lucrurile se pot rezolva!
    În primul rând, puțină istorie! Eu, alături de Paul Hamzea, profesor în Germania si Gerard Cademcian, muzician la Chicago, am fost unul din creditorii principali ai firmei Contera ce făcea pionerat în domeniul audiovizualului! Sătui să mai stea la stat pentru un salariu de mizerie, dar in primul rând pentru imposibilitatea de a-si face meseria din cauza presedintelui despot Paul Everac, domnul Octavian Iordachescu, director de programe in TVR, domnul Dumitru Morosanu, director al departamentului Muzical, cât și domnul regizor Cornel Diaconu s-au hotarat să se alăture doamnei Ada Vertan, care din 1990 pornise in regie proprie să producă spoturi, videoclipuri, evenimente si chiar doua filme de lung metraj.
    1997, a fost un an de mare cumpana, pentru domniile lor, iar eu, care activam de ceva vreme pe piata imobiliara, chiar le-am școlit câțiva oameni să lucreze la acea dată în imobiliare, deoarece nu reuseau sa gaseasca contractele atât de necesare pentru a-și acoperi mâncarea, chiria, telefoanele si intretinerea… dar si creditul către mine, ce crestea exponential. Atunci bancile nu ofereau credite srl-urilor cum aveau s-o faca generos, câțiva ani buni mai tarziu!
    Participam in calitate de invitat, la sedintele care aveau loc pentru creionarea unui portofoliu de investitii, pentru a-mi spune parerea in calitate de finantator si om cu experienta in domeniul afacerilor. Intr-o buna zi, cand doamnul Sorin Oancea, director general pe atunci al Antenei 1, a spus ca-si doreste o emisiune de divertisment, s-a intocmit o lunga lista de moderatori. Doamna Ada Vertan a venit intr-o zi cu o propunere naucitoare pentru toti. Mihaela Radulescu!!! Riposte multiple! Că nu e o vedetă zicea domnul Oancea, că marele Adrian Sarbu n-a ținut-o la Pro tv pentru că nu era punctuală și ordonată, că Tvr-ul a încercat-o alături de Bănică si n-a avut audiența scontată,…dar d-na Ada, nu si nu! Invitată fiind la Festivalul de film de la Namur, s-a întalnit acolo cu Mihaela într-un cadru cvasioficial și că i-a placut enorm! De la plurilingvismul ei si nonsalanta cu care discuta cu varii personalitati din lumea filmului dar si a presei, până la eleganță și modestie dar și o cunoastere exaustiva asupra lumii. Și ne-a convins cu delicatețe si persuasiune, că e moderatoarea potrivită, iar reușita am văzut-o cu totii la puțin timp de la debutul emisiunii!
    In 1998, dupa succesul emisiunii Duminica in familie toate lucrurile mergeau parcă de la sine, cu mult entuziasm, iar eu imi primeam banii eșalonat și in sfarsit ma puteam gandi la viitor… până la acel nenorocit de revelion din 1998, care, iar a dat datoriile firmei peste cap. Din cauza unui racord de timp, prost facut în regia de emisie, pară-mi-se nu a pornit caseta cu artificii și ceasurile care bat la 12 noaptea, desi fusese lasată la emisie de către domnul Moroșanu, un lucru minor în aparență, a condus la neplata onorariului firmei de catre Antena 1. Domnul Sorin Oancea poate sa certifice. Iar a crescut deficitul, si datoria firmei iar a crescut vertiginos. Cam asta a fost istoria acelui an. Avea sa vina altul si mai greu, doi ani mai tarziu…dar asta-i alta poveste.
    Ce nu-mi place mie doamna Carmen, este ca va dati cu parerea asupra unor oameni pe care nu-i cunoasteti cand spuneti sefi! Oameni care s-au chinuit foarte mult ca sa se poata face cele ce au fost facute. Mai bine spuneți că va e teama să o numiti pe doamna Corina Voicu, care va era sefa directa, cu care ati avut oarece mari conflicte?! Vă temeti de oarece consecințe, că vă va da în judecată pentru ceea cele afirmate?
    Drept să spun, mă simt la fel de mânjit cu noroi, fiindcă erau banii mei într-un fel, si nu știu de ce nu au luat atitudine până acum acei foști ”șefi” de care vorbiți atât de urât! Și mai și spuneți ca i-ați iubit!!!!! Probabil ca nu au citit ”proza” pe care presa a preluat-o fără să o verifice! Dar presa are numeroase reviste si putem porni o polemică la acces direct, sau la can-can tv, sau în click căci acolo vă este locul și nu în frumoasa revistă Tango păstorită cu mult tact de mult talentata jurnalistă Alice Năstase Buciuța!
    De ce nu povestiti mai bine cum rascoleați buzunarele si geanta amantei prea onorabilului dumneavoastra tată ca sa aflați picanterii care mai apoi le povesteați mamei care hohotea de plans la auzul traiului imbuibat al amantei? Aceste ”picanterii” = bârfă de cea mai joasa speță, au condus la plecarea lor prematură. Dumnezeu sa-i odihnească! Ați pătimit destule, dar nu v-ați învățat lecția!!! Nu vă e teamă de consecințe nici acum?
    De ce nu pomeniți mai bine câte scandaluri s-au iscat în firma Contera pentru că duceați vorba de colo, colo?…Numai domnul reporter Sorin câte-mi povestea, domnul șofer Dulea si doamna Mihaela Heghis…, că sunteți cea mai mare intriganta de pe planeta! Toți vă ocoleau ca pe o ciumată!!! Nimeni nu dorea să lucreze cu dumneavoastră! Om bun la toate era pe atunci și Clara Budeanu care astăzi, iată, este o mare regizoare de divertisment!
    Iar mie, mie-mi crăpa obrazul de rușine, doamna Carmen, fiindca nu-mi puteam imagina cum o fiinta delicata, ingenua si cu ochi frumosi ca ai dumneavoastra poate fi atat de scorpie! Chiar nu credeam ce mi se povestea daaar acum v-ati dat arama pe fata! Exista o vorba la români, cele rele sa se spele cele bune sa se-adune! Așa să v-ajute Dumnezeu dupa noroiul cu care improscati oamenii care v-au dat o bucata de paine din pâinea mea muncita cu greu! La câți milionari n-am înghețat pe la uși să le pot face vizonarea casei mult visate? Câți nu mi-au plătit onorariul tratând direct cu proprietarul? Fiecare leu l-am trudit ca sa mâncați si dumneavoastră o pâine! Toate se intorc doamna Carmen, tot răul care-l faceți vi se va întoarce cu varf si indesat!!! Eu vă iert, ca un bun creștin dar mai trebuie să vă și cereți iertare, să vă smeriți, pentru ca actul meu de iertare să se împlinească. Altfel nu vă mai rabdă Pământul…
    De-a lungul istoriei, oamenii importanti se scriu la început cu litere mari, apoi cu litere mici, pentru ca, într-un final, vremurile să agaţe de ele cerceluşii unor ”ironice” ghilimele.
    Dacă vă credeti imprtanta, istoria o va decide, dar daca sunteti o mică delatoare, hai sa decidem acum!
    Ați putea să citiți ce scrie Loredana Groza în cartea sa de amintiri despre domnul Moroșanu sau jurnaliștii Cristian Brancu, Nicolas Don sau Lucia Hossu Longin despre doamna Vertan sau marele regizor de radio Ion Vova despre domnul Iordăchescu…ca să vedeți, doar la un clik distanță, în ce companie ați avut onoarea să fiți!!! Dumnezeu să vă aibă în pază!

    radu 7 mai 2012 8:00 Răspunde
  • Stimate domn,

    Rautatea cu care va exprimati va reduce credibilitatea la 0. Punctul dumneavoastra de vedere este exprimat intr-un mod izbitor de asemanator cu cel din articolele „Click” – ca tot ati mentionat respectiva publicatie. Si infocarea de care dati dovada denota numai „bune intentii” – pare ca o pandeati de-o viata pe doamna autor ca sa o puteti improsca cu noroi si sa va revansati pentru Dumnezeu stie ce rau imaginar (ca pentru unul real ati fi adus argumente reale).

    Iulia 7 mai 2012 14:02 Răspunde
  • Minunata mea doamna, pentru ca te stiu si stiu povestea, si stiu personajele si am mancat aceeasi paine, iti amintesti?- nu pot decat sa-ti spun ca mi-au dat lacrimile si n-as vrea in clipa aceasta decat sa te strang in brate tare-tare! Draga mea draga, te iubesc!

    Raluca Neagu 7 mai 2012 15:11 Răspunde
  • Asa cum v-am promis, va voi raspunde punctual la tot ce ati scris. Observati, nu am zis “mi-ati scris”, pentru ca, de fapt, dumneavoastra nu mi-ati scris mie, ci unui public larg. Dar, pentru ca subiectul principal sunt eu, e normal sa dau un raspuns, asa făceam pe vremuri, mereu, cand primeam o scrisoare.

    “Câinii latră, ursul trece sau 
pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești!”

    Domnule Cioran, nu voi crede niciodata ca viata mea a stat la dispozitia dumneavoastra, ca daca dumneavoastra nu m-ati fi lasat sa traiesc, eu as fi murit. Dumneavoastra sau altii, nu ati avut si nu veti avea niciodata drept de viata si de moarte asupra niciunui om. Da, stiu, este doar o figura de stil, dar e una dintre expresiile absolut odioase mie si pe care, zic eu, necrestineste le-a inventat omul. Pentru ca Dumnezeu, cel pe care l-ati invocat si dumneavoastra, nu cred ca mi-a dat si ne-a dat viata punand-o mai apoi la dispozitia cuiva, a vreunui semen de-al nostru. Nici macar in gluma. Am aceasta credinta.
    Si da, cainii latra, ursul trece. Aveti perfecta dreptate.

    
”Trăiasca libertatea de expresie, trăiasca internetul!
Întâmplător am dat peste acest link, din dragoste pentru cuvântul scris de doamna Alice Năstase Buciuța! Un cuvânt care zidește și nu ca al altora care demolează!”


    Probabil si ca, tot din acest motiv, mi-ati cerut prietenia pe facebook. Perfid, asa cum ma acuzati pe mine ca as fi, dar cum dumneavoastra, evident, nu sunteti. Desi nu sunteti aici sub numele dumneavoastra adevarat.

    Va dau dreptate, Alice Nastase Buciuta este un om fara nicio pata, un model. Eu nu pretind ca sunt, am subliniat asta de nenumarate ori. Dar nici dumneavoastra nu claditi nimic scriind insulte la adresa mea, domnule. Insa cred ca nu va dati seama de barna din ochii dumneavoastra.

    “Mult stimată si iubită doamnă Carmen Voinea Răducanu!”

    E o ironie ieftina sa-ti incepi un atac in acest fel, dar stilul personal, chiar daca mie nu imi place, va apartine si e problema dumneavoastra cum va folositi de cuvinte.

    
”Întâmplător eram și eu mai mult decât un ”colaborator” în acel an de grație 1998, la societatea Contera, și lucrurile nu stau deloc așa cum le zugrăviti dumneavoastră, Carmencita, Cita, dragă mie, un om căruia viața pentru o lungă perioadă de timp i-a împușcat în cap norocul și care acum înțeleg că se bucură în sfarșit de ea!”

    Nu vreau sa va simtiti ofensat in niciun fel, dar eu nu va cunosc. Recunosc si ca nu am o memorie de fier, dar oricat imi scotocesc acum prin minte, nu stiu cine sunteti, iar anul acela, desi nu ne despart de el decat vreo 14 primaveri, inca imi este viu in minte. Si nu stiu despre ce lucruri sustineti ca nu s-au intamplat intocmai, pentru ca, despre intamplarea mea concreta, cu acele casete furate la filmari, cand mi s-a spart si vandalizat masina personala (cu care nu trebuia sa merg pe teren, la filmari, pentru asta este datoria firmei sa-ti asigure transportul tau si al aparaturii de filmare, ca nu mergi de-acasa la birou ca sa fie moft personal) si despre pedeapsa primita de la sefi prin care eu nu mi-am primit nici macar salariul, nu ati scris niciun cuvant. Sa inteleg ca nu a fost reala, ca am mintit? Ca nu ati spus nimic despre asta.
    Apoi, spuneti ca v-am fost draga! Iar eu, domnule, chiar nu va cunosc, credeti-ma, nu as fi putut sa uit un om care, pe atunci, ma indragea. Aveam atata nevoie de afectiunea celor din jur si erau foarte putini. Deci, nu v-as fi uitat niciodata daca mi-ati fi zambit macar in acele zile!
    Va felicit pentru expresia “noroc impuscat in cap”. Nu m-as fi gandit in veci la ea, dar este deosebit de plastica si potrivita cu ceea ce am trait, incat, probabil, uneori va voi cita. Cu ghilimelele de rigoare si notand riguros alaturi – Radu Cioran. Si va multumesc anticipat pentru aceasta.

    “Dar, se pare că nu, pentru că, molestată psihic fiind în copilărie, a rămas cu prostul obicei de a molesta și pe altii!!!? Părerea mea e sa mergeți la un psihiatru bun, până nu e prea tarziu!!! Sincer, lucrurile se pot rezolva!
”

    Asa cum v-am scris mai devreme, o fac si acum, consternata. Constat, din ceea ce ati scris, ca ma cunoasteti din copilarie, din textul dumneavoastra pare a reiesi ca ati fost martor la molestarile mele psihice. Aici ii las pe altii sa-si dea cu parerea, daca eu am sau nu am o atitudine de adult molestat la inceput de viata, mi-ar fi imposibil sa ma psihanalizez cu talent. Dar eu pot sa va spun doar atat: e un atac foarte ieftin la adresa mea si prefer sa dau vina pe dioptriile mele avansate: cred ca n-am citit bine, un om cu reale calitati intelectuale, asa cum pareti a fi, nu se putea preta la asa ceva. Cat despre sfatul dumneavoastra, “sa mergeti la un psihiatru bun”, daca cineva avizat va considera vreodata ca am real nevoie de o serie de vizite la psihiatru, ma voi duce fara sa preget. Pentru ca aceasta meserie este necesara si eu cred ca poate ajuta. Pe oricine aflat in nevoie. Si nu privesc ajutorul unui specialist asa cum o faceti dumneavoastra mai sus, adica peiorativ.

    În primul rând, puțină istorie! Eu, alături de Paul Hamzea, profesor în Germania si Gerard Cademcian, muzician la Chicago, am fost unul din creditorii principali ai firmei Contera ce făcea pionerat în domeniul audiovizualului! Sătui să mai stea la stat pentru un salariu de mizerie, dar in primul rând pentru imposibilitatea de a-si face meseria din cauza presedintelui despot Paul Everac, domnul Octavian Iordachescu, director de programe in TVR, domnul Dumitru Morosanu, director al departamentului Muzical, cât și domnul regizor Cornel Diaconu s-au hotarat să se alăture doamnei Ada Vertan, care din 1990 pornise in regie proprie să producă spoturi, videoclipuri, evenimente si chiar doua filme de lung metraj.
1997, a fost un an de mare cumpana, pentru domniile lor, iar eu, care activam de ceva vreme pe piata imobiliara, chiar le-am școlit câțiva oameni să lucreze la acea dată în imobiliare, deoarece nu reuseau sa gaseasca contractele atât de necesare pentru a-și acoperi mâncarea, chiria, telefoanele si intretinerea… dar si creditul către mine, ce crestea exponential. Atunci bancile nu ofereau credite srl-urilor cum aveau s-o faca generos, câțiva ani buni mai tarziu!
Participam in calitate de invitat, la sedintele care aveau loc pentru creionarea unui portofoliu de investitii, pentru a-mi spune parerea in calitate de finantator si om cu experienta in domeniul afacerilor. Intr-o buna zi, cand doamnul Sorin Oancea, director general pe atunci al Antenei 1, a spus ca-si doreste o emisiune de divertisment, s-a intocmit o lunga lista de moderatori. Doamna Ada Vertan a venit intr-o zi cu o propunere naucitoare pentru toti. Mihaela Radulescu!!! Riposte multiple! Că nu e o vedetă zicea domnul Oancea, că marele Adrian Sarbu n-a ținut-o la Pro tv pentru că nu era punctuală și ordonată, că Tvr-ul a încercat-o alături de Bănică si n-a avut audiența scontată,…dar d-na Ada, nu si nu! Invitată fiind la Festivalul de film de la Namur, s-a întalnit acolo cu Mihaela într-un cadru cvasioficial și că i-a placut enorm! De la plurilingvismul ei si nonsalanta cu care discuta cu varii personalitati din lumea filmului dar si a presei, până la eleganță și modestie dar și o cunoastere exaustiva asupra lumii. Și ne-a convins cu delicatețe si persuasiune, că e moderatoarea potrivită, iar reușita am văzut-o cu totii la puțin timp de la debutul emisiunii!
In 1998, dupa succesul emisiunii Duminica in familie toate lucrurile mergeau parcă de la sine, cu mult entuziasm, iar eu imi primeam banii eșalonat și in sfarsit ma puteam gandi la viitor… până la acel nenorocit de revelion din 1998, care, iar a dat datoriile firmei peste cap. Din cauza unui racord de timp, prost facut în regia de emisie, pară-mi-se nu a pornit caseta cu artificii și ceasurile care bat la 12 noaptea, desi fusese lasată la emisie de către domnul Moroșanu, un lucru minor în aparență, a condus la neplata onorariului firmei de catre Antena 1. Domnul Sorin Oancea poate sa certifice. Iar a crescut deficitul, si datoria firmei iar a crescut vertiginos. Cam asta a fost istoria acelui an. Avea sa vina altul si mai greu, doi ani mai tarziu…dar asta-i alta poveste.

    Multumesc pentru lectia de istorie, curs pe care nu aveam cum sa-l cunosc, eu eram un simplu “negru pe plantatie”, nu stiu daca va este familiara expresia. Si la acest paragraf nu am nimic de comentat, sunt lucruri care s-au intamplat dincolo de stiinta si cunostinta mea. Si care nu ma priveau, asa cum, dealtfel, nu ma privesc nici in ziua de azi. Tineau de bucataria proprietarilor firmei – figurativ vorbind – unde nu am fost niciodata invitata sa-mi asez farfuria. Iar daca firma nu si-a primit banii, nu s-a intamplat din cauza mea sau a casetelor pierdute si regasite. Dupa cum scrieti, s-a intamplat ceva in regia de emisie. Eu insa am reusit cu un noroc deloc impuscat in cap, de fapt cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-mi duc la indeplinire toate sarcinile.

    “Ce nu-mi place mie doamna Carmen, este ca va dati cu parerea asupra unor oameni pe care nu-i cunoasteti cand spuneti sefi! Oameni care s-au chinuit foarte mult ca sa se poata face cele ce au fost facute.”

    Eu nu mi-am dat cu parerea despre nimeni, cu atat mai putin despre cei enumerati mai sus de dumneavoastra. Si nici nu am s-o fac. Am povestit doar o intamplare in urma careia eu am crapat de foame, la propriu, desi munceam din greu. Iar daca cei care au contribuit la asta au fost numiti de mine “sefi” si asta v-a deranjat, am facut-o pentru ca asta imi erau la acel moment: sefi. Superiori, patroni, asa ar fi fost mai corect?

    Mai bine spuneți că va e teama să o numiti pe doamna Corina Voicu, care va era sefa directa, cu care ati avut oarece mari conflicte?! Vă temeti de oarece consecințe, că vă va da în judecată pentru ceea cele afirmate?


    Domnule Cioran, mie nu mi-este teama de nimeni si de nimic, in afara de Dumnezeu. Si, desi incercati sa va erijati si dumneavoastra in judecatorul meu, cum au facut-o si altii in mod abuziv, chiar nu aveti cum sa ma speriati. Corina Voicu este un om pe care-l cunosc de peste 30 de ani. Relatia mea cu ea, de dragoste sau ura, cu suisuri si coborasuri, ca intre doi oameni care se cunosc de-o viata si se accepta reciproc cu toate calitatile si defectele din dotare, nu va priveste nici pe dumneavoastra si nici pe nimeni altcineva. Pentru ca este strict intre mine si ea. Iar intre noi exista armonie de multi ani. Nu ne bem dimineata cafeaua impreuna, dar cand ne regasim, intre noi se aseaza 30 de ani de viata. Si asta ne indulceaste multe amaruri si iarta multe greseli intamplate intre noi. Multe din vina unor oameni ca dumneavoastra. Si, pentru stiinta dumneavostra, desi ceva imi spune ca stiti deja, ea m-a adus in acea firma, ea m-a invat ABC-ul televiziunii si pentru asta ii voi fi mereu recunoscatoare. Insa nu am fost niciodata angajata intr-o firma unde ea era proprietar. Nu o amestecati nevinovata in aceasta poveste. Deci, pe mine, nu Corina Voicu nu m-a platit, ca nu era ea cea care dirija banii unei firme unde era angajata, ci doar cei care detineau acea firma si pentru care eu am lucrat candva. Asadar, domnule, revin si va zic: pentru adevarul celor scrise de mine pot sa dau socoteala oricand, oriunde si oricui doreste. Am aceasta putere, de a-mi sustine dreptatea si adevarul celor afirmate, pana la capat. Si nimic nu ma va opri niciodata.

    “Drept să spun, mă simt la fel de mânjit cu noroi, fiindcă erau banii mei într-un fel, si nu știu de ce nu au luat atitudine până acum acei foști ”șefi” de care vorbiți atât de urât! Și mai și spuneți ca i-ați iubit!!!!! Probabil ca nu au citit ”proza” pe care presa a preluat-o fără să o verifice!”

    Domnule, eu n-am stiut pana azi ca mi-ati fost sef. Pentru ca, repet, nu va cunosc, nu mi-ati fost niciodata prezentat, nu va stiu nici numele, nici obrazul. Si, daca va simtiti atins cu noroi, daca nu ati luat dumneavoastra decizia de a ma lasa fara salariu, regret. Daca ati stiut insa, va puteti curata de tina intr-un singur fel: sa va cereti macar scuze. Pentru ca banii aceia, dreptul meu salarial de atunci, stiu ca nu-I voi mai primi nicicand.
    Iar pe sefii mei de atunci, oricat de putin va vine sa credeti, eu chiar i-am stimat, i-am respectat, i-am aplaudat si i-am iubit. Nu pana la capat, e adevarat. Pentru ca mi-au dat de inteles, in timp, ca nu merita sentimentele mele. Daca au citit sau nu proza mea, credeti-ma, nu ma intereseaza deloc. Cum nici pe ei si pe nimeni in afara de mine, desi am muncit enorm pentru o paine, nu i-a interesat masa mea cu grisine de Craciun.

    “Dar presa are numeroase reviste si putem porni o polemică la acces direct, sau la can-can tv, sau în click căci acolo vă este locul și nu în frumoasa revistă Tango păstorită cu mult tact de mult talentata jurnalistă Alice Năstase Buciuța!
”

    Domnule, regret sa va dezamagesc, dar acestea este primul si singurul raspuns pe care-l veti avea de la mine. Cu tot respectul pe care-l port colegilor mei de breasla de la sus-numitele emisiuni tv, eu nu le voi calca niciodata pragul, nici chiar ca sa-mi sustin o cauza dreapta. Si nu are sens sa-i insultati si pe ei. Sunt oameni care muncesc onest. Deci, nu ar fi nimic rusinos in a ma alatura lor in orice situatie. Daca spuneti ca acolo imi este locul, eu o iau ca pe un compliment, nu ma dezonoreaza sa fiu langa oameni care muncesc. Doar ca nu-mi place sa apar la televizor domnule Cioran, am 48 de ani si camera nu ma mai iubeste ca in tinerete. Prefer sa scriu in linistea caminului meu, alaturi de sotul meu si noua mea familie.

    “De ce nu povestiti mai bine cum rascoleați buzunarele si geanta amantei prea onorabilului dumneavoastra tată ca sa aflați picanterii care mai apoi le povesteați mamei care hohotea de plans la auzul traiului imbuibat al amantei? Aceste ”picanterii” = bârfă de cea mai joasa speță, au condus la plecarea lor prematură. Dumnezeu sa-i odihnească! “

    V-am rugat astazi sa nu-mi amestecati parintii in povestile dumneavoastra. Mai intai, pentru ca ei nu au nicio vina pentru nimic, erau deja morti cand s-au intamplat toate acele fapte descrise de mine. Iar in al doilea rand, pentru ca inventati grosolan lucruri. Eu nu aveam cum sa scotocesc in poseta amantei tatalui meu, pentru ca ne desparteau niste sute de kilometric, iar eu aveam doar vreo 3-4 ani. Iar cand i-a devenit sotie, nici atat, pentru ca doamna respectiva nu dorea umbre din trecut si copii de la foste neveste la ea in casa. Le-am calcat pragul o singura data, si domnule, ma iertati, dar eram tot un copil, aveam 14 ani si ceea ce spuneti dumneavoastra ca am facut aduce cu istorii criminale si perfide infaptuite de o Lucretia Borgia.
    Cat despre faptul ca ma acuzati de moartea parintilor mei, domnule, ce sa va spun? N-am ce. Cuvintele imi lipsesc si-mi vor lipsi etern pentru un astfel de raspuns. Dati-va singur un unul la aceasta infamie.

    “Ați pătimit destule, dar nu v-ați învățat lecția!!! Nu vă e teamă de consecințe nici acum?”


    Asa e, am patimit destule, domnule pe care nu va stiu, dar care-mi cunoasteti viata atat de bine incat cunoasteti si lucruri care nu s-au intamplat niciodata. Lectiile pe care eu le-am invatat, dumneavoastra va lipsesc din educatie. Si va doresc sa ramaneti la fel de needucat mereu, pentru ca anumite lucruri e bine pentru noi sa nu le aflam niciodata. Vorbiti cu prea multa usurinta despre suferintele altora. Fiti mai retinut, incercati sa aveti putina omenie, va asigur ca nu va poate dauna niciodata.

    “De ce nu pomeniți mai bine câte scandaluri s-au iscat în firma Contera pentru că duceați vorba de colo, colo?…Numai domnul reporter Sorin câte-mi povestea, domnul șofer Dulea si doamna Mihaela Heghis…, că sunteți cea mai mare intriganta de pe planeta! Toți vă ocoleau ca pe o ciumată!!! Nimeni nu dorea să lucreze cu dumneavoastră! Om bun la toate era pe atunci și Clara Budeanu care astăzi, iată, este o mare regizoare de divertisment!
Iar mie, mie-mi crăpa obrazul de rușine, doamna Carmen, fiindca nu-mi puteam imagina cum o fiinta delicata, ingenua si cu ochi frumosi ca ai dumneavoastra poate fi atat de scorpie!”

    Domnule, multumesc pentru complimentul referitor la ochi. Care sunt oglinda sufletului, se zice. Un suflet pe care nu v-ati obosit niciodata sa-l cunoasteti cu adevarat, v-ati marginit sa-l zugraviti doar din barfe. Stiu ca se poate ca felul in care ne percep oamenii sa fie de multe ori neconform cu realitatea. Fie ca este vorba despre bine sau despre rau. Eu am inteles la timp asta si nu mi-am mai plans in pumni pentru sentimentele pe care le au pentru mine cei pentru care nu am contat sau nu contez. Pentru ca mi-am dat seama ca ar fi lacrimi cazute-n neantul sufletelor pentru care binele meu era un rau personal.
    E posibil sa fi fost considerata o intriganta, o ciumata sau chiar o scorpie, nu va contrazic in niciun fel. Insa, va asigur, nu sunt. Si nici nu va cer sa ma credeti pe cuvant. Nici dumneavoastra nu va cer asta si nici altora. Ca am starnit scandaluri, este interesant sa aflu azi. Scandaluri e un cuvant la moda, oare ce-as fi putut sa fac? Pentru ca nu inteleg, daca tot ceea ce spuneti este si adevarat, oare cum de nu am fost data afara? Cum de am ajuns, la 6 luni de la Craciunul din povestea mea sa imi dau demisia si sa plec singura, fara sa fiu eliminata de cei care ma vedeau asa cum spuneti dumneavoastra. Si, va rog, nu-mi raspundeti ca din mila. Oamenii care se considera stapani peste altii nu stiu ce-i nici intelegerea, nici mila. Dar au o teama inconstienta ca cei din jurul lor sa nu fie cumva croiti dupa chipul si asemanarea lor.
    Cu domnul sofer Dulea n-am interactionat frecvent si nu pot sa ma pronunt in ceea ce-l priveste, dar pot sa va spun ca Mihaela Heghes este si in ziua de azi o buna amica, colaboram inca si am colaborat bine multi ani dupa plecarea mea din acea firma. Iar reporterul Sorin a fost si a ramas pentru mine un prieten si un sprijin pana drumurile noastre profesionale au intrat pe traiectorii diferite. Amandoi, Sorin si Mihaela, sunt si azi, dupa 14 ani, chiar in lista mea de prieteni de pe Facebook. Iar daca vreodata, la vreo suparare, au spus si ei ceva rau despre mine, asta se intampla in viata mereu. Ca nimeni, nu-i perfect. Nici ei, si desigur, nici eu.

    “Chiar nu credeam ce mi se povestea daaar acum v-ati dat arama pe fata! Exista o vorba la români, cele rele sa se spele cele bune sa se-adune! Așa să v-ajute Dumnezeu dupa noroiul cu care improscati oamenii care v-au dat o bucata de paine din pâinea mea muncita cu greu! La câți milionari n-am înghețat pe la uși să le pot face vizonarea casei mult visate? Câți nu mi-au plătit onorariul tratând direct cu proprietarul? Fiecare leu l-am trudit ca sa mâncați si dumneavoastră o pâine! “

    Domnule Cioran, dumneavoastra nu ati trudit niciodata pentru bucata mea de paine, sa va fie foarte clar acest lucru. Pentru ca nu m-ati gasit la un cap de pod cu mana intinsa si nici nu va sunt fiica, sotie sau sora. Eu, pentru bucata mea de paine am muncit. La acea firma unde spuneti ca ati adus dumneavostra bani cu mari eforturi, eu am fost platita pentru munca mea (si da, de un Craciun nu am fost, asa cum nici dumneavoastra nu ati fost cateodata cand clientii au tratat direct cu proprietarul!). Deci, domnule, sa va iasa din minte ca dumneavoastra ati trudit ca sa mananc eu. Pentru masa mea EU am trudit. Si, pentru un an si cateva luni, v-am trudit. Nu am primit nici cadouri si nici pomana de la dumneavoastra. N-am intrat in patul sefilor, n-am furat din posetele colegelor, n-am escrocat colegi. Domnule Cioran, daca ma vedeti ca pe cineva pe care l-ati hranit si acum va musca, e o problema. Dar nu le mine, ci exact la dumneavoastra. Nu m-ati hranit, ci doar mi-ati platit un salariu pentru o munca prestata.

    Toate se intorc doamna Carmen, tot răul care-l faceți vi se va întoarce cu varf si indesat!!! Eu vă iert, ca un bun creștin dar mai trebuie să vă și cereți iertare, să vă smeriți, pentru ca actul meu de iertare să se împlinească. Altfel nu vă mai rabdă Pământul…


    Domnule, eu, ca si dumneavoastra, cred azi in dreptatea divina (pentru ca au fost momente cand am negat existenta ei cu mare inversunare), numai ca o vad ca pe un echilibru al spiritului si al universului. Material si imaterial. Si sunt de acord sa platesc orice rau pe care l-am facut, orice greseala. Si-mi asum toate bunele si mai putin bunele pe care le-am adus in jurul meu voit sau fara de voie. Va multumesc ca ma iertati, insa nu aveti pentru ce. Iar ca sa va cer eu iertare, asta sa nu o asteptati niciodata de la mine. Pentru ca nu v-am gresit cu nimic. V-am spus, habar nu am cine sunteti, iar daca ati fost in spatele vreunei firme pentru care am lucrat si nu m-a platit, eu nu am avut aceasta informatie. Adica, textul care v-a facut sa luati foc nu va era adresat. Nu era adresat nici macar celor care m-au privat de masa mea de Craciun din 1998, pentru ca nu am folosit niciun nume. Era o amintire, a mea. O amintire la 14 ani dupa ce-am trait ce mi-a fost dat de trait. Nici dumneavoastra si nimeni pe lume nu are dreptul sa-mi ceara sa tac daca eu simt ca trebuie sa vorbesc, si nu aveti nicio calitate ca sa-mi confiscati viata si amintirile. Chiar daca ati facut parte din ea. In cazul dumneavoastra, fara stiinta mea.
    Smerita, pocaita ori caita daca voi fi sau nu, este o problema care iar nu va priveste. Este ceva intre mine si Dumnezeu, nu intre mine si omenire. Iertarea venita de la un om pe care nu-l cunosc si caruia nu i-am gresit cu nimic, care nu face decat sa ma loveasca marsav vorbind despre parintii mei decedati, insinuand ca i-am ucis eu, asa cum ati facut-o dumneavoastra, nu ma intereseaza. Chiar va rog sa nu ma iertati! Iar pamantul stie singur ce are de facut in ceea ce ma priveste, daca ma va rabda sau nu. Oricum, Dumnezeu are treburi mult mai importante decat sa va auda blestemele si sa le mai si puna in aplicare.

    “De-a lungul istoriei, oamenii importanti se scriu la început cu litere mari, apoi cu litere mici, pentru ca, într-un final, vremurile să agaţe de ele cerceluşii unor ”ironice” ghilimele.
Dacă vă credeti imprtanta, istoria o va decide, dar daca sunteti o mică delatoare, hai sa decidem acum!”

    Domnule, eu nu am ce sa decid. Iar dumneavoastra ati facut-o deja numindu-ma “ o mica delatoare”. Este opinia pe care o aveti si pe care nu are sens sa o combat. Insa intelesul cuvantului e usor altul. Delatorii au un scop, de obicei material. Si sunt informatori bine ascunsi, in general. Eu nu am tradat pe nimeni si nimic. Mi-am povestit o bucatica de viata. A mea. Ca dumneavoastra ati sarit in sus si v-ati identificat cu vreun personaj, imi pare rau. Probabil ca, diplomatic si corect ar fi fost sa scriu ca “orice asemanare cu persoane reale este cu totul intamplatoare.” Iar de-a lungul istoriei, asa cum ziceti dumneavoastra, nu exista doar oameni buni, domnule Cioran. Prefer sa traiesc si sa mor in anonimat decat sa fiu trecuta, indiferent daca cu litere mici sau mari pe vreo pagina neagra din viata cuiva nevinovat.

    “Ați putea să citiți ce scrie Loredana Groza în cartea sa de amintiri despre domnul Moroșanu sau jurnaliștii Cristian Brancu, Nicolas Don sau Lucia Hossu Longin despre doamna Vertan sau marele regizor de radio Ion Vova despre domnul Iordăchescu…ca să vedeți, doar la un clik distanță, în ce companie ați avut onoarea să fiți!!! Dumnezeu să vă aibă în pază!”

    As putea multe domnule Cioran, dar este tardiv pentru destule dintre ele. Eu stiu prea bine in ce companie am fost si amintirile nu mi le poate fura nimeni, nici chiar detractorii.
    In orice caz, desi nu apreciati ca v-am lasat terenul liber, fara sa ascund nimic din ce ati scris la adresa mea, o sa-mi permiteti sa va scot din lista mea de prieteni. Si sa va blochez, pe viitor, orice replica ar sosi pe blogul meu sau chiar pe pagina mea.
    Pentru mine, odata ce v-am raspuns, subiectul este inchis definitiv. Puteti sa-l dezbateti cat doriti si cu cine doriti. Cu mine l-ati incheiat pentru totdeauna.
    Iar pentru cei care vor dori sa-l comenteze la mine pe blog, asisderea, indiferent ca sunt pro sau contra mea. insa o sa va rog sa nu va suparati, ci doar sa intelegeti ca nu doresc sa duc la infinit aceasta discutie.
    Dumnezeu sa va aiba in paza lui si pe dumneavoastra.

    Carmen 7 mai 2012 19:27 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title