„“

Operație pe suflet deschis

de

 

 

„Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu. E tot ce-mi mai amintesc.” – Marin Sorescu

 

 

“Oamenii fericiți sunt cruzi” mi-a mârâit odată în ceafă un cinic. “Își etalează starea de beatitudine cu inconștiență și nepăsare, își flutură bucuria pe sub nasurile desfundate de prea mult plâns ale tembelilor care-și imaginează și speră etern că sătulul îl crede pe ăl flămând. Și  chiar dacă ți-au zărit chipul împietrit de durerea care a scăpat din zăgazuri, ei tot jubilează ca niște neghiobi, surzi și orbi la chinul din fața lor, zăpăciți de gloria vremelnică de li s-a prăvălit din ceruri, amarnic și intempestiv, peste scăfârliile alea golite de orice profunzime.”

Sigur că am pus ghilimele, dar personajul care mi-a susurat lugubru la ureche adevărurile astea teribile e doar o figură de stil; de fapt, e un alter ego. Și nu sufar de personalitate multiplă. Cred. Sper! Doar că, textele mele ar aparea lipsite de modestie dacă m-aș da eu prea cunoscătoare a tot și-a de toate. Da’ ce să fac dacă “simț enorm și văz monstruos”, dacă mă perpelesc între întâmplări precum personajul lui nenea Iancu între puricii de la Grand Hôtel “Victoria Română”?

Eu atât v-aș ruga, să încercați să vă cercetați puțin sufletele și apoi, fără milă, băgați-vă bine în carne bisturiul. Până la urmă, adevărurile eterne sălășluiesc doar în țipătul pe care-l scoatem de fiecare dată când rănim o parte bine pazită de noi, în noi înșine.

Omul, dragii mei, e un prădător, înșfacă de la viață sau de la nefericiții slabi și lipsiți de dârzenie tot ce se poate cuantifica și pleacă surâzând mai departe. Peștele mare îl înghite pe cel mic și uite-așa, mergem înainte prin lumea asta de vânați și vânători, uitând că nu suntem toți nimic mai mult decât niște Ione. Și, pentru că, întocmai ca în capodopera lui Sorescu ieșirea dintr-un cerc ne înlesnește doar intrarea în altul, eliberarea dintr-o constrângere ne ajută să ne băgăm capul în lațul alteia și tot așa până la infinit, cel mai corect ar fi să ne despicam propriul abdomen spre a găsi înlăuntrul nostru libertatea după care orbecăim în beznă, în afara noastră, precum cârtițele.

De la prieteni îndrăgostiți feeric când noi plângem de lipsa iubirii și până la cei ce-ți aruncă în plina figură diverse împliniri pe care tu doar le visezi dar n-o să le poți avea vreodată, fericirea imposibilă ne izbește-n moalele capului pe noi, nefericiții, și năuceala noastră ridicolă hranește egoismul și nepăsarea fericitului cu cele mai nutritive vitamine.

Vă dau un exemplu concret  povestindu-vă cum m-am regăsit eu cu o fostă vecină din copilarie, chiar aici, în spațiul virtual, mai exact pe Facebook. Ea m-a căutat, habar n-am cum a dat de mine dar presupun că n-a fost greu din moment ce îmi știa prea bine numele și prenumele. În schimb, eu am făcut niște eforturi formidabile ca să-mi amintesc cine era, chiar și după ce mi-a spus cum o chema pe vremea când era copil. Treptat, pe măsură ce-mi povestea diverse din copilărie despre noi și despre tovarășii de joacă de atunci, au început să-mi pâlpâie niște lămpițe, dar destul de vag. Mai spun o dată, pentru că aș dori să fie foarte limpede, nu era vreo fandoseală, pur și simplu memoria mea e infectă real și-i pusă pe șotii; în plus, doamna nu mi-a fost niciodată apropiată, iar eu nu mai am nicio legătură cu absolut nimeni din copilaria mea, între locul nașterii și al domiciliului meu de până la 18 ani intervenind o fractură prin mutarea în București. Nu eram prietenă cu nimeni din cartier, așadar nu am rămas în legătură cu nimeni, nici măcar pe 90%  din foștii mei colegi de liceu nu i-am mai văzut de 30 de ani. Dacă mai punem la socoteală că n-am mai văzut-o nici pe doamna de cel putin 30 de ani, dacă nu mai mult, și că nici nu am auzit vreodată de atunci nimic despre ea de la nimeni, aveți deja un tablou complet al situației.

Fosta vecină mă asaltase pur si simplu, și public, fără niciun fel de jenă de parcă a fost si a rămas prietenă la toartă cu mine, deși repet, nu fusese niciodată, provoca rânjind (pentru asta pun pariu!) o discuție despre durerile mele de acum 40 de ani. Și apăsa și pedala la maximum. Despre ce-mi tot scria cu frenezie?  „Îți amintești ce copil sărac erai?  Foarte închis, foarte singuratic, nimeni nu se juca cu tine, nu înțelegeai nimic din jocurile noastre, erai retardată complet si foarte urâtă, ha ha ha! N-aveai bicicletă, n-aveai jucării, aveai ochii ăia bulbucați de broscoi și vorbeai mereu în șoaptă. Când te băgam în seamă de milă, propuneai niște jocuri de care nu auzise nimeni, erai ciudi rău Bubulino, o nebună ca aia din film, toți râdeam de tine. La 18 ani te dădeai pe rotile, că abia atunci ți-a cumpărat și ție mama ta, nu erai sănătoasă la cap!”

Sigur, repudiată de ceilalti copii eram, „naiba știe de ce”, îmi ziceam pe atunci, „habar n-am, poate pentru că port ochelari sau tac prea mult și nu sunt  jucăușă și sprințară.” Așa mă gândeam consolator, dar în adâncul meu știam de ce mă respingeau, mă considerau cretină real, urâtă si complet neinteresantă. Îmi dădeam seama că femeia mă cunoaște, adică știa copilul care fusesem cândva, însă eu tot nu reușeam să înteleg ea cine naiba era din trecut. Și doamna, altfel cu o memorie absolut formidabilă, probabil ofensată că nu mai știu cine e ilustrissima ei persoană și/sau crezând că fac pe deșteapta, a început să-mi scrie  poreclele pe care mi le dăduseră cu mare și inocentă cruzime copiii pe care-i altoiam destoinic pe vremea aceea (nu vreau să mă scuz, că bine le făceam!, dar ei îmi dădeau motive să mă comport contondent și eu le răspundeam cu palme și pumni pentru fiecare cuvânt care mă durea). Pentru că mă simțeam umilită.

Imaginea fetiței de la bloc întruchipată de doamna de pe Facebook începuse să se contureze ușurel, nu puternic, ci destul de vag, și nu numai că am simțit că i-aș trage un pumnoi în nas așa cum imi plăteam eu datoriile de onoare acum 40 de ani, dar am realizat că, deși a trecut o viață peste mine, copilul umilit de tovarașii de joacă de atunci încă mai trăiește și suferă în adâncul meu și nu are niciun chef să-și mai pună o mască imperturbabilă ca să joace nepăsarea. Am rugat-o pe adulta crudă, nesimțită și ticăloasă și care nu mi-a intrat niciodată în grații, nici măcar în copilărie, să purtăm discuția privat, însă se făcea că nu vede ce scriu. Eu îi transmiteam mesaje private, ea îmi răspundea doar pe wall. Param, cred eu, cu eleganță toate mârlăniile ei nedisimulate și în același timp mă întrebam de ce nu m-a crescut mama la ușa cortului ca s-o pot trimite la toți dracii senin, direct, fără patimă și fără remușcări, pentru următorii 40 de ani. Sau de ce nu o am în fața ochilor ca să-i trântesc, ca în copilărie,  două scatoalce direct peste obrajii aia groși. Idioata cu doi parinți plini de bani de atunci rămăsese aceeasi ființă needucată, ba mai rău, devenise o bruta necioplită, o persoană cupidă și lipsită de onoare, lucru care se anunța triumfător încă de pe vremea când avea doar vreo câțiva anișori. Că de aceea nici nu o plăcusem pe vremuri. Era rea și agresivă fără motiv, pur și simplu îi făcea plăcere să-i umilească pe toți din jurul ei, nu avea nicio problemă în a declanșa lacrimi și suferință celorlalți. Numai că, exact ca și atunci, ființa aceea își imagina că are încă multe avantaje față de mine și se comporta în consecință. M-a întrebat ce mai face mama, i-am spus ca am pierdut-o. Mama ei încă trăiește. Îi doresc sănătate, însă nu reușesc să-mi amintesc nimic despre ea. Doamnei, tupeul niciodată timid acum i-a devenit considerabil îngroșat, iar eu tupeu nu am, dacă aș fi avut o jigneam fără milă și apoi o trimiteam la origini. Snobismul i-a invadat fiecare celulă, locuiește în străinătate. Eu nu-s snoabă și locuiesc în România. Ea are un copil din flori, care chiar i-a daruit și doi nepoți. Eu nu am copii și nici șansa de a deveni vreodată bunică. Drept urmare, minunata mea cunoștință de odinioară s-a simțit iar stăpână pe situație, astfel că și-a permis să mă joace în picioare în puținele ei cuvinte din săraca limbă română, aruncându-mi destule răutăți cu nonșalanța, așa, ca pe cojile de semințe pe care le scuipa printre dinți la scara blocului în adolescența sa golănească și turbulentă. N-o să mă credeți, dar nici măcar reject din lista de prieteni nu i-am dat, deși i-am atras atenția, abrupt, că noi nu am fost niciodată prietene, nici măcar atunci când aveam 8 ani. Atât. În rest, am suferit pentru măgăriile ei și mi-am zis că nu doare, iar dacă doare, oricum trece. Până la urmă, viața m-a răzbunat, intr-un fel. Eu nu mai știam cine e, uitasem complet că a existat, însă ea nu m-a uitat niciodată. E o consolare și asta, nu?

 

Povestea de mai sus e cuțitul cu care m-am decis să-mi deschid azi, singură, rana pe care o credeam închisă demult, dar care a început să se fisureze odată cu dialogul virtual purtat cu fosta mea vecină din copilărie. Pentru că, așa cum îmi spunea mai deunăzi o prietenă, nu te poate ofensa sau îndurera nimic din ceea ce tu simți că e perfect în regulă cu tine. Dar te pot ucide rănile pe care le știi prea bine și au rămas de prea mult timp tratate cu indiferență disimulată. Iar copilaria mea e o rana cangrenata.

Nu cred că m-ar ajuta să frecventez vreun grup de susținere, așezată pe un scaun inconfortabil într-un cerc al încrederii. Ca cel de la Alcoolicii Anonimi. Și atunci vă scriu vouă. Simt că asta este descătușarea de care e nevoie la mine. Deschid cutia Pandorei cu voi de față.  Știu că, atâta timp cât eu singura nu scot afară durerile reprimate în zeci și zeci de ani, nu-i nimic de făcut. Am pus mâna pe cuțit și-am început să crestez.

Marin Sorescu spunea că Iona este el. Eu o să-l contrazic, pentru că Iona sunt eu.

 

5 aprilie 2012

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii

  • Mulțumesc pentru articolul ăsta. M-am regăsit în unele bucăți și probabil că întâmplător sau nu în dimineața asta (după o insomnie cruntă) mă hotărâsem și eu să pun mâna pe cuțit și să crustez. Oricum e mai puțin dureros așa decât să lăsăm cuțitul altora să ne umble prin suflet.

    Vindecare ușoară!
    Cu drag,
    Ioana.

    Ioana 6 aprilie 2012 6:59 Răspunde
    • Ioana, ai scris un adevar mare si, desi dureros, singurul in stare sa ajute. Cutitul asezat in mana altora taie prost si ajunge pe unde nu trebuie, patrunde pana la organele sanatoase…
      Multumesc frumos, multumesc tare!
      Cu acelasi drag,
      Carmen

      Carmen 6 aprilie 2012 8:48 Răspunde
      • esti nemaipomenita…respectul si dragostea mea pentru si fata de tine cresc pe zi ce trece…pentru mine esti un miracol..un OM exemplu !!! <3

        Alinus 13 aprilie 2014 13:10 Răspunde
  • Randurile de mai sus sunt de o sensibilitate si o profunzime cum rar poti intalni;…eu totusi chiar cred ca o persoana deosebita ca tine nu poate fi atinsa prea mult de lamentabilul din jur…; si mai cred ca toate acele rani din copilarie pot fi vindecate cu toata frumusetea ta actuala. Chiar cred asta; din toata inima; si cred ca asta e valabil cam pentru toti…ne putem spala tristetea trecutului- destul de eficient- cu primavara prezentului.

    Daniela Iacob 6 aprilie 2012 7:30 Răspunde
    • Daniela, esti buna cu mine, foarte buna, si mi-e cald si dulce cand intalnesc oameni frumosi ca tine. Tu esti o bucatica din primavara prezentului, tu esti unul dintre hapurile binefacatoare, tu pui bunatatea inimii tale la temelia vindecarii mele.
      De aceea am scris, pentru ca STIU ca tu si altii ca tine sunteti aici pentru mine, ca sa ma ajutati pe mine…
      Multumesc cat de frumos pot eu, Daniela!
      Cu drag mare,
      Carmen

      Carmen 6 aprilie 2012 8:52 Răspunde
      • For Depression – dupa tot gustul amar ramas in urma dilsitiucor politice avute aici, pe site, nu din vreo teama, ci dintr-o precautie fireasca, avind in vedere ca am fost pe punctul sa ma cert urit cu niste prieteni, ma feresc sa mai politizez. Am scris doar, consternat, despre ce face guvernul pe care-l avem, pentru mine nu mai conteaza de ce il avem sau ce am fi putut avea Cit priveste faptul ca unii isi merita sau nu soarta, imi permit sa-ti reamintesc ca vom avea cu totii o anume soarta in anul/anii urmator/i.Oricum, aici nu era o chestiune de incompetenta generala luata in calcul, ci una punctuala: aberatia se produce lovind intr-un domeniu important al vietii romanesti, chiar daca nici o putere de pina acum nu i-a dat nici pe departe importanta cuvenita.

        Magdalene 18 iunie 2012 21:33 Răspunde
  • Sunt revoltata!
    Oameni care nu inseamna nimic pentru sufletul tau isi permit sa infiga cutitul in ranile trecutului…aroganta extrema, tupeu nesimtit??? Cu toate acestea, ma regasesc in atitudinea pe care ati adoptat-o, nici eu n-as putea riposta. Atata „indrazneala” imi paralizeaza simturile, abilitatile…Trecutul este trecut si asa sa ramana!
    Amintiri frumoase, luminoase sa-ti invadeze sufletul chinuit acum!
    Cu sinceritate,

    Liliana 6 aprilie 2012 11:25 Răspunde
    • Liliana, multumesc pentru mesajul atat de incurajator! Trecutul nu e dureros cand tu nu-i permiti sa fie astfel, insa eu, se vede treaba ca inca nu am reusit sa ma impac cu el. Dar vine ea si vremea aceea!:)
      Te imbratisez, Liliana!:)

      Carmen 6 aprilie 2012 13:06 Răspunde
  • Faptul ca analizezi totul cu sensibilitate si realism,ca ai stat in banca ta, prea cuminte, acceptand mojiciile celor din jur ca pe dusuri reci de vara,te-a facut sa fii puternica si net superioara lor!! Sa nu fii trista,viata aseaza pe fiecare acolo unde ii e locul,mai devreme sau mai tarziu!! Confesiunea ta va face lumina in multe suflete. Te imbratisez cu drag!!

    Mara 6 aprilie 2012 13:11 Răspunde
    • Mara, ce nume frumos ai! Esti numele ales de mine pentru o alta eu, o femeie dintr-un vis ciudat si splendid…:)
      Analizez si eu cum pot, Mara, parca ce-as putea sa fac? Sa le sucesc pe toate partile, sa inteleg o parte din ce-am refuzat mereu macar sa accept.
      Puternica sunt, dar in felul in care sunt puternici arborii batrani: putin putrezi, putin tanguitori, putin impovarati de multimea si greutatea lastarilor ajunsi si ei la maturitate. Cand vine o furtuna, se mai desprinde necontrolat cate ceva din mine…
      Te imbratisez si eu cu tot sufletul si-ti multumesc pentru bunatate!:)

      Carmen 6 aprilie 2012 13:31 Răspunde
    • Vancu – ştiu că am dreptate! serois vorbind, eu voiam să zic de fapt că, een general, nu-s genul ăla de oameni care-mproaşcă aşa, cu largheţe, cu epitete. nu-mi place s-o fac. pentru asta eemi părea rău, că enervarea mea de moment lăsase să-i scape „dobitocul”. altfel, fireşte că nu-mi schimb părerea.@grigoreS – nu-i nimic rău een a fi una sau alta, tocmai! şi asta-ncercasem să explic mai sus, că accept orice „orientare”, mai puţin aia rumegată pe nerăsuflate. adică fundamentu’ contează, nu? fain poemul. mi-a amintit de-o emisiune pe care am făcut-o la radio eempreună cu florin lăzărescu (de fiecare dată ceend pomenesc de ea, simt nevoia s-o spun: 4 ore een direct, fraţilor!) despre che. l-am avut invitat pe constantin simirad, că tot a fost el ambasador een cuba, şi pe victor ponta. ameendoi s-au dezis de guevarism, deşi-i auzisem een alte vremuri aveend şi păreri mai bune. de ce-ţi zic asta? păi, habar n-am. pentru că poemul tau mi-a amintit de emisiunea aia, de-asta.

      Burcu 19 iunie 2012 13:00 Răspunde
  • Asupra propriilor răni sufletești au efect și operațiile laparoscopice, mai puțin invazive. DAR asupra prezenței în preajma ta a oamenilor de felul mai sus pomenitei vecine cred că trebuie intervenit printr-o operație de extirpare totală! Fermă! Și nemiloasă!

    Un gând întremător, din partea mea!

    ioana 6 aprilie 2012 14:01 Răspunde
    • Ioana, incerc. Si-o sa si reusesc, stiu bine asta. Multumesc pentru gand, multumesc pentru mesaj si, mai ales, multumesc pentru curajul pe care mi-l dai!:)

      Carmen 6 aprilie 2012 15:11 Răspunde
      • Bună seara Gică sunt. Ce mai făceţ domnu Teodorovici? Am văzut căci aţ fost een Grecea een concediu. Să ştiţ că am fost şi ieu acu trei ani la muncă cu văru meu Vacă een Grecea şi na-m o părere pria bună. Cum aţ spus şi daomenvoastră, că dintre toţ grecotei eel prefer pe antici, dar să ştiţ că totuş ieu nu la-m cunoscut pe domnu acesta antici dar poate că ie un om cumsecade. Oricum, un om fuarte fuarte deştept de la ei de la grecotei mea zis mie, ceend puneam ieu grese la el, mea zis: Gică, băete, să nu te eencrezee een grecotei nici ceend eeţ fac cadouri. Mă rog, probleme din astea dea-le lor.Deci ieu am fost la pus grese şi la dat cu var, şi la eenceput ma-m speriat ceend am văzut ce blocuri stricate iera een Atena, pentru căci mai rămăsese doară nişte steelpi albi din ele şi nişte bucăţ de peatră şi venea tot felu de lume şi poza petrele alea şi crecă dădea la teve să vază lumea ce situaţe e een Grecea. Şi ceend vă geendiţ domnu Teodorovici ce ţară iera Grecea asta, ce oamenii fuarte fuarte deştepţi avea ei, pentru căci mea spus mia profesorul ăla la care am pus ieu grese: Gică, mea spus, aici iera cei mai deştepţi oameni de pe lume, care ştia că nu ştia nimic, iară ceend ştia oamenii aceia doar ei ştia. Şi vă geendiţ că a mai avut şi mulţ zei Grecea şi nu mai are astăzi. Deci aşa cum spuneţ ţara lor ie mult mult mai stricată deceet ţara noastră Rome2nia.Mie mia părut bine să vorbim despre Grecea şi voi mai trece aicişa pe blog. Vă rog, domnu Teodorovici poate puneţ aicişa melodia aia a daomenvoastră cu Eminescu, care o ceentaţ cu soţia daomenvoastră, care eemi place mia fuarte fuarte mult şi lui mama. Poate puneţ şi un film pentru căci am văzut şi la alţi oameni scriitorii filme pe blog, ca de exemplu la domnul Lăzărescu Florin.La sfărşit ieu vă doresc multă sănătate ceia ce eem doresc şi mie lui Gică.

        Niloofar 19 iunie 2012 7:42 Răspunde
  • Doamne, cat de frumos ai scris…si dureros, rascolitor. Cred ca ai scris pentru mine. Bine, fie, si pentru mine. De fiecare data cand citesc povesti care ma sfredelesc si ma intorc pe toate partile ma gandesc ca au fost scrise pentru mine, ca Universul imi trimite mesaje in felul asta. Ce aroganta sa cred asta! In orice caz, simt ca trebuie sa-ti trimit o imbratisare calda…pentru copilul drag, neasemuit de frumos si sensibil, pe care il adapostesti.
    Si pentru ca e vremea confesiunilor, o adaug si eu pe a mea. Voiam sa o adaug la prima ta postare de pe blog, ca si atunci am simtit nevoia, numai ca sistemul nu m-a lasat…dadea ceva cu eroare…poate era un semn :):

    „Cat de dureroase pot fi unele amintiri…si le purtam cu noi o viata intreaga, le taraim ca pe niste lanturi grele si ruginite…
    Si eu „car” cu mine o amintire din clasa a cincea, cand ai mei m-au mutat la o alta scoala, mai performanta; clasa in care am ajuns era cu copii „de soi” (asa i-am perceput eu atunci). Nu pot uita cum fetita cu care am fost asezata in banca m-a masurat din cap pana in picioare (probabil ca nu i-au fost pe plac nici bluzita mea ponosita, lucrata de mama, si poate nici coditele mele impletite, neconforme cu „moda”) si a intors spatele, fara a-mi adresa niciun cuvant, pastrand pozitia asta o zi intreaga. Ulterior s-a imbunat cand am fost felicitata si notata pe masura de catre profesoara de limba romana, de altfel foarte severa, pentru compunerea facuta dupa lectura „Puiul”. A fost inceputul.
    A trebuit ulterior sa-mi castig respectul ei zi dupa zi si culmea e ca am devenit cele mai bune prietene, de nedespartit, timp de aproape zece ani. Am fost colege de banca de atunci pana am terminat liceul. Insa ziua aceea n-am uitat-o: peste ani, intr-un banal moment din viata noastra de studente (la aceeasi Facultate) si de colege de camera de camin, draga mea Ana Maria mi-a intors din nou spatele, in acelasi fel, de aceasta data mult, mult mai dureros. Nici nu si-a dat seama: in ea s-a intors fetita aceea razgaiata, in mine s-a intors necazul. De data aceasta n-am putut s-o iert: iar prietenia noastra s-a sfarsit brusc. Foarte trist, pentru ca imi este dor de ea, asa cum va dati seama. Dar acei zece ani au fost foarte frumosi.”

    Chouchou 7 aprilie 2012 7:47 Răspunde
    • Chouchou, multumesc! Am scris si pentru tine si pentru orice om a fost ranit de inconstienta rautacioasa a altora. Eu sunt convinsa ca exista semne divine, cred cu tarie in ele si se pot ascunde in orice fel de ochii nostri daca nu stim sa privim in jur, inspre tot ce ne atinge inima. Colega ta de banca s-a ascuns magistral 10 ani, cata forta! Insa nu inteleg la ce i-a folosit, cu siguranta e greu de priceput o astfel de staruinta…
      Macar ti-au ramas cei 10 ani si credinta ca ai fost parte a unui vis frumos. Din pacate, doar vis…
      Te imbratisez cu drag, sa fii ocrotita de zane bune!:)

      Carmen 7 aprilie 2012 22:15 Răspunde
      • Ca ziarist, am luarct ani de zile fara carte de munca, doar cu acel contract de drepturi de autor. Cand, in sfarsit, mi s-a facut carnet de munca, s-a inchis ziarul:)Despre tendinta televiziunilor de a face filme pe baza scenariilor scrise de catre angajatii proprii, pot spune ca e o tampenie. Dupa parerea mea, cei mai prosti scenaristi sunt chiar cei angajati pentru treaba asta, cu contract de munca.Or sa ne spuna: mai vrei si bani? zi mersi ca-ti folosesc scenariul .

        Amine 19 iunie 2012 5:39 Răspunde
  • Primul pas spre vindecarea sufleteasca e faptul ca ai asternut aceste randuri.Fiecare avem un trecut cu amintiri frumoase sau mai putin fumoase.EA….doar atat are?E saraca sufleteste..nu are nimc nobil si frumos.Imi inspira mila ea ci cei de teapa ei.

    Te imbtatisez cu drag Carmen si iti doresc Florii fericite…..tu eti floarea noastra,a cititorilor care te iubesc si te apreciaza.

    Anda 7 aprilie 2012 9:51 Răspunde
    • Asta mi-am dorit. Draga Anda, la mine, azi, rabufnirea unor amintiri in afara inimii e ca in ranile supuse unui chiuretaj. Faptul ca am puterea sa plang fara sa ma mai ascund are rolul de a arunca in afara sufletului meu orice infectie acumulata. Iar fosta mea vecina poate ca s-a bucurat ranindu-ma, ori poate e atat de oarba incat nu poate sa vada ranile pe care le lasa in urma. Dumnezeu stie cum o fi adevarat si drept.
      Te imbratisez si eu din toate puterile si-ti multumesc cat de frumos si cald pot eu!:)

      Carmen 7 aprilie 2012 22:06 Răspunde
  • Durerea e primul pas spre vindecare, dar tu de ce sa te vindeci? De sensibilitate, de copilarie, de „a fost odata…”, de inceputuri? Important este cine esti azi, cine ai devenit! Nu de mangaieri si de vorbe de apreciere ai tu nevoie. Esti vulnerabila pentru ca esti frumoasa la suflet si calda ca un Teodoreanu visand sub un zarzar inflorit, esti plina de cuvinte metafora care se strecoara din fiinta ta si bucura ochii cititorilor virtuali.

    aris 7 aprilie 2012 10:23 Răspunde
    • Aris, de fiecare data cand gasesc mesaje de la tine simt ca un balsam mangaietor mi-a atins o rana dureroasa. Si nu stiu sa-ti multumesc niciodata asa cum meriti, ma vei ierta pentru neputinta asta lipsita de gratie?

      Carmen 7 aprilie 2012 21:59 Răspunde
  • uite eu am plans acum o saptamana numai pentru ca un fost prieten regasit pe facebook, ma judeca pentru divortul meu.am simtit o neputinta in a ma apara,am hotarat sa ma apar si sa explic dar….am renuntat pe drum.era prea inversunat in ura fostul meu amic.m.a ranit deoarece afirma numai rautati si acuze gratuite.este si facebook-ul bun la ceva,la deschis rani se pare!se vindeca mai bine acum sper si priteni am eu destui incat sa nu duc lipsa unuia.numai bine si sa nu uitam ca rautatea este atat de multa ca depaseste cu mult bunul-simt si bunatatea.

    lumi 7 aprilie 2012 14:37 Răspunde
    • Draga Lumi, asa este. E atat de usor sa lovesti un om, e cel mai simplu lucru din lume! Mai greu de facut este binele, mai anevoioasa este bunatatea. Cateodata suntem judecati dupa criterii de neinteles pentru noi, pe deplin justificate in ochii celor ce ne pocnesc in obraz cu nepasare. Nu fi trista, pana la urma n-ai pierdut, doar ai castigat mai putin. Mai putin un prieten. Te imbratisez cu caldura si accepta-ma pe mine ca prietena in schimbul celui ce s-a lepadat de tine, vrei?:)

      Carmen 7 aprilie 2012 21:54 Răspunde
    • Pai da, de ce sa facem efortul de a gasi sotilui reale cand putem carpi situatia pe cateva luni printr-o masura abuziva? Ca, ce? Ce-o sa faca romanii talhariti astfel? NIMIC, as usual. O sa se agite cateva zile, apoi o sa uite si mai ales o sa uite CINE le-a facut-o si vor vota la fel de iresponsabil, pe criteriul (remarcat empiric, nu glumesc) ce fata de prost Imi pare rau sa o spun, dar toti cei care vor fi afectati de aceasta idee si care au votat partidul si omul aflati acum la putere, ISI MERITA SOARTA cu prisosinta.

      Putri 18 iunie 2012 23:55 Răspunde
  • Doamne Carmen cat de nefericita sa fie doamna in cauza daca-ti scrie atatea mizerii?Ce viata pustie poate sa aiba si cat venin inima daca singura preocupare majora e sa-iumileasca pe ceilalti….Pun pariu ca e o nasola(indiferent de nr. de opratii estetice) frustrata de succesul altora caci da,intuiesc ca esti ,,wonder wommen,,.

    dolores velicu 7 aprilie 2012 15:59 Răspunde
    • Dolores, nu stiu daca doamna e nefericita, m-as mira, caci fericiti sunt cei saraci cu duhul. Peiorativ vorbind si parafrazand un o fraza biblica…In mintea ei e fericita si nu cred ca felul in care se zbate sa umileasca un alt om e consecinta acumularii vreunui venin pe care nu stie cum sa-l foloseasca in alt mod decat distructiv. Pentru ca exista si proprietati curative in venin. Eu cred ca pentru ea este doar un exercitiu de forta, probabil asta fiind singura ei putere asupra vietii. Ce pacat! Multumesc pentru ca m-ai citit si pentru mangaiere, Dolores…:)

      Carmen 7 aprilie 2012 21:48 Răspunde
  • cu foarte mare drag carmen.se vede din fotografie ce om deosebit esti ,apoi am citit ce scrii si gata m-ai cucerit.un om sensibil in primul rand si cu suflet bun asa cum imi plac mie oamenii!o saptamana a patimilor plina de intelesuri si bucurii iti doresc.eu simt acest post atat de profund,am pierdut,am plans dar am primit si lumina si bucurii profunde.

    lumi 8 aprilie 2012 11:39 Răspunde
    • Lumi, multumesc, esti atat de buna! Sa-ti fie bine mereu!:)

      Carmen 8 aprilie 2012 19:19 Răspunde
  • Draga Carmen,

    Tot Marin Sorescu, dar in „Viata ca o prada”, spunea ca oamenilor nu le plac schimbarile, daca i-ai obisnuit sa fii intr-un anume fel, timid, sarac, neinstruit, nu-i forta sa te vada altfel adica sensibil, inteligent, senzational – asa cum esti tu! Din pacate nu am cartea la indemana dar ideea era cam asta.
    Doamna cu pricina te-a regasit in alta „casuta” decat cea in care te lasase (in perceptia ei, bineinteles) si a reactionat cum numai un suflet marunt o poate face. Ceea ce pentru tine, cel mai probabil, a insemnat truda, munca si evolutie de ani de zile, ei i s-a infatisat ca o scurtatura, o parvenire. Si nu ma chinui sa o scuz (ca nu are vreo scuza!) vreau doar sa explic ca asa functioneaza mintile inguste.

    Panseaza ranile cu grija, si ele au contribuit la omul ce esti acum!
    Iar noi aici te ascultam si nu te judecam – esti printre oameni buni!

    In alta ordine de idei, mereu ma lasa fara grai resursele infinite de rautate si mojicie ale oamenilor, si in special felul in care le revarsa prin intermediul internetului. Nu inteleg care e resortul care te-mpinge sa depui un efort, sa scrii, sa comentezi doar ca sa faci rau. Probabil am sa raman cu nedumerirea…

    Catalina Fulger 9 aprilie 2012 16:06 Răspunde
    • Draga mea Catalina, multumesc!

      Asa este, oamenilor nu le plac schimbarile acelea care-i indeparteaza de cararea cunoscuta si aproximativ sigura. Oamenilor nu le place nici sa cada in uitare, mai ales atunci cand ei nu te-au uitat. Oamenilor nu le plac multe si, mai ales, unora nu le place sa le placa altcineva din afara propriului univers. Cat despre parvenire, of Doamne, de unde si pana unde? Sunt aceeasi fiinta ratacita printre oameni buni si oameni rai de acum 40 de ani, gandurile mele sunt la fel de „ciudi”, si n-as arunca-o pe „Bubulina” din mine niciodata – mult mai tarziu am inceput sa o iubesc nespus, pentru ca, incercand sa inteleg personajul cand am primit porecla, am descoperit o fiinta de-o fragilitatea si de-o bunatate fara margini, iar naivitatea, educatia franceza si delicatetea ei erau doar calitati neintelese in micul satuc cretan unde a aruncat-o viata. Pana la urma, desi copiii nu stiau, „Bubulina” nu era ofensator…
      Cu nedumerirea in fata resurselor nelimitate ale rautaciosilor n-ai ramas doar tu, am ramas si eu, doar ca la mine, in plus, s-a adaugat spaima. Cam ca in povestea lui Kazantzakis, cand babele satului au inceput sa o jefuiasca pe frantuzoaica cand nici nu-si daduse duhul de-a binelea. Si frica asta de rautatea hulpava a oamenilor nu va disparea din mine niciodata, din pacate. Oricati oameni buni as intalni…

      Carmen 9 aprilie 2012 23:32 Răspunde
  • Multumesc,Andreea! Sunteti minunate si restuii sa daruiti mult.Aveam nevoie sa vad aceasta emisiune(in direct nu am reusit),tocmai pentru ca uitasem sa iert si sa ma iert.Nimic nu este intamplator si datorita voua am depasit situatii mai putin usoare.Va iubesc!

    Lejda 18 iunie 2012 18:51 Răspunde
  • Pingback: xfgwilmjg

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title