„“

Despre pasiune, fără năduf

de

 

„Peştii se prind cu undiţa, iar oamenii cu vorba.” – William Shakespeare

 

 

Când se stabilește între băieți un weekend la pescuit, soțul meu e brusc apucat de dambla. Adicătelea niște sentimente cam ca alea de m-ar apuca și pe mine dacă aș bate în cuie o plecare peste hotarele țării. Oriunde.

Începe să se pregătească cu cel puțin o săptămână înainte, dacă nu chiar 10 zile. Oricum, la el e mai bine decât la mine. Asta dacă privesc lucrurile cu o lucidă onestitate. Eu, dacă știu de plecare cu două luni înainte, nu mai am somn, încep deja să scriu niște liste nesfârșite cu necesarul de voiaj și mă apuc să bag și lucrurile în valiză. Pe urmă le scot, că nu pot sa umblu despuiată până plec.

La al meu soț e mai bine, delirul se instalează doar relativ precoce, și se declanșează atunci când își scoate, tacticos, jucăriile în mijlocul casei și începe să le lustruiască. Gâdilă acele, netezește niște plase – pardon, cică se numesc juvelnice – își pune la încărcat toate modelele posibile de baterii. Fuge la magazine de specialitate și caută momeli, se duce la țară să facă rost de găinaț și de boabe de porumb. Și vreo două seri la rând, cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, stă trântit pe jos în mijlocul livingului și găurește cu un ac la boabe de porumb. Ore în șir. Și, între timp, vorbește cu mine, îmi explică cu entuziasm ce va face, cum va face, cum va întinde el cortul, cum își va instala sculele timp de cel puțin 3 ore, încet, cu migală, de parcă ar construi vreun Taj Mahal, și noi, muritorii nepescari habar n-avem de o așa trudă artistică și importanța ei pentru omenire.

Nu mă întrebați pentru ce, da’ pune la încărcat și toate device-urile posibile și imposibile, deși pleacă să se facă frate cu natura și dușman cu peștele. Telefoanele, iPod-ul, iPad-ul, lanternele și naiba mai știe ce mai are el între lucrurile de mare necesitate, merg cu el.

Șterge de praf – de unde?! – toate bețele, dă la manivelă la toate mulinetele, sună la tot cartierul să anunțe marea expediție la baltă, verifică rucsacul, scaunele, îmi povestește și cum o să-mi pregătească el mie cea mai tare saramură de crap din sud-estul Europei și chiar pe cine o să mai invităm la masă.

Pe urmă își verifică salopetele, cizmele, șosetele speciale, manușile, pălăriile, șepcile, pelerinele, vestele, cagulele și-ncepe să boscorodească singur ceva despre boiles-uri de mă și sperii, cu toate că știu sigur că nu mă înjură pe mine.

Însă trebuie să recunosc că, între timp, ca să fiu sigură că n-are nimic cu mine, vocabularul meu s-a îmbogățit cu niște cuvinte pe care formația mea de filolog o sărise din toate schemele de învățare a limbii române ori vreo altă limbă de aiurea: solunar, grub, barbetă, strună, vobler (dacă nu pricepeți, astea-s năluci reactive,  pen’că adâncimea de evoluție a voblerului nu are nici o legătură cu  amplitudinea bătăii; pot fi și voblere shallow cu bătaie ampla și viceversa, deep runner cu bătaie măruntă. Totul stă în forma barbetei, sper că v-am lămurit). Și-am mai aflat de popper, shad, jig bilă, cicadă, chironomidă, vetrică. Asta cu vetrica e simplă, o găsim în dictionare cu numele obișnuit de Palingenia longicauda, știu sigur că ați auzit de ea mereu.

Dragii mei, despre timpul prevăzut pentru acel weekend nu vă mai spun! Că-l verifică din 5 in 5 minute, în toate felurile posibile. Pe toate canalele tv, la radio, pe internet, și seara, când își face rugăciunea, sigur spune „dă Doamne să plouă, să fie rece”. Că am aflat până și eu, ăla-i timpul ideal când trage peștele la papa bun, în restul timpului  e la dietă.

Când a sosit și ziua binecuvântată a plecării la pește, e dimineată devreme, cam așa, ora 4.00 în crucea nopții. Nu mai lenevește în pat când sună ceasul, de fapt, cred că nici nu doarme de tare ce-l ține excitat apropierea de momentul ferice. Se aruncă la duș cu bucurie, încântat tot și cu teamă ca nu cumva să întârzie. La ce? Pleacă peștii undeva? Se mută balta în altă parte? Are termosul deja plin cu cafea, mâncarea e frumos împachetată, rucsacul și toate acareturile (multe tare!) aliniate regulamentar lângă ușă. Toate făcute de el, că nu e nimeni cu adevărat demn de onoarea de a-i pregăti lui nici cea mai mică etapă din plecarea la pește. Eu dorm cu nesimțire, desigur. Și fără să înțeleg nimic din poezia acestei sublime pasiuni care îl devorează și pe care urmează ca el însuși s-o trăiască, adică frumusețea de lumină de crepuscul a nopții ce moare, cântecul broaștei, foșnetul trestiei în bătaia vântului de dimineață și întâlnirea cu alți nebuni de n-au noaptea somn lângă nevestele lor duioase și preferă să caște ochii la niște bețe înfipte-n apă doua zile și-o noapte.

Când își cară lucrurile la mașină, în vreo cinci serii, prin somn, mă gândesc cu groază dacă nu cumva avem vecini insomniaci. În primul rând, ca să nu se sperie când i-or vedea pe toți băieții în fața blocului îmbrăcați în uniforme de camuflaj din cap până-n picioare, ar putea crede că ori s-au înrolat și pleacă în Afganistan, ori că ne-au declarat război albanezii și s-a dat mobilizare generală peste noapte. Și, în al doilea rand și cel mai posibil, ca să nu mă întâmpine dimineața, când plec și eu, ca toate femeile măritate, în weekend, la soacră-mea, cu priviri pline de milă și cu întrebarea nerostită în priviri: „divorțați?”.

Că mi-ar fi foarte greu să le explic că e vorba doar de o banală (ce cuvânt blasfemiator!) plecare a bărbatului cu băieții la pește.

 

10 martie 2012

 

Comentarii

  • Si ei sunt ai nostri!!! Al meu isi impacheteaza sculele de pozat, le lustruieste, curata niste obiective cu aspiratorul (!!!!), pregateste luminile si le insira langa usa, face loc in portbagaj ca sa si le poata indesa acolo fara sa le vatame, in masina noastra prea mica pentru o pasiune atat de mare…
    Nu-i usor. Nu stiu ce ne-am face cu ei daca nu i-am iubi.

    Alice Nastase Buciuta 10 martie 2012 12:53 Răspunde
    • Ăsta e norocul lor! Oricum, pe mine mă amuză teribil când se apropie vremea să bifeze partidele lui de pescuit cu prietenii. Și pleacă la baltă cu duba, ar fi imposibil să-și bage toată marfa într-un turism, oricât de mare ar fi ăla…:))

      Carmen 10 martie 2012 13:05 Răspunde
  • Ma bucur teribil ca nu m am inselat si te citesc cu aceeasi placere.
    Ma bucur si pentru faptul ca nu ma impiedic prin casa de un pescar, sau un fotograf, doar un impatimit al motoarelor si mare spectator de fotbal… la televizor! Ah, sa nu uit ca vine si campania electorala.
    Am incurcat o, sa vezi propaganda! Noroc ca peste o luna de zile pleaca in strainatate. Pentru 10 luni. Deci, ar cam fi timpul sa ma apuc EU de pescuit…

    aris 11 martie 2012 7:29 Răspunde
    • Aris, vorba Alicei, daca nu i-am iubi, toate ni s-ar parea defecte. Dar asa, pe mine una, pasiunile lui ma bucura, e semn clar ca stie sa iubeasca…:) Si-ti multumesc mult ca ma citesti in continuare!

      Carmen 11 martie 2012 7:57 Răspunde
  • Il recunosc si pe sotul meu…numai ca el curata si dichiseste o bicicleta (care nu cred ca mai e bicicleta, la cate piese cu nume complicat are…poate e naveta spatiala). Iar in ziua in care are tura ( de obicei sambata, cand ni se termina proviziile si cand am putea sa mai dereticam pe ici pe colo – varianta mea, bineinteles) se trezeste de dimineata fara ceas :), verifica a zecea oara timpul probabil si purcede la intalnirea cu alti minim cinci impatimiti ca si el intru colindat „calare” pe meleagurile impadurite ale judetului (din cand in cand ale tarii, in expeditii la fel de bine si minutios organizate). Asadar va inteleg…

    Chouchou 11 martie 2012 7:54 Răspunde
    • Aici ați pus degetul pe o altă „rană”! Soțul meu are două fixuri, nu unul. Ba poate chiar trei. Pescuitul, bicicleta și șahul! Așa că, aia cu bicicleta o cunosc și eu, prea bine chiar. Scarpină bicicleta aia de-i ia vopseaua (ferească Dumnezeu!), o unge cu tot felul de alifii și cu prietenul lui, alt împătimit, discută ore în șir la telefon despre frâne, despre cauciucuri, despre cadru, furcă, pipe, pinioane, schimbătoare. Și eu vă înțeleg cât se poate de bine:))

      Carmen 11 martie 2012 9:31 Răspunde
  • Am vazut „filmul” acesta de mii de ori…Sotul meu are un „obiect sacru”, masina. Acest obiect are in fiecare luna nevoi speciale, in fiecare zi ar trebui spalata, mangaiata, la fiecare ceas trebuie verificata (daca nu cumva si-a luat lumea in cap!!!) sa nu parcheze vreun novice alaturi si sa-i pricinuiasca vreo zgarietura…Acum ma amuza, dar am avut si alt comportament…
    Va felicit pentru ce scrieti si cum scrieti!

    Liliana 12 martie 2012 10:45 Răspunde
    • Multumesc mult pentru ca ma cititi, dar si pentru comentariu. Asa e cu baietii nostri, au si ei pasiunile lor. Bine ca n-au altele grave!:)

      Carmen 12 martie 2012 21:13 Răspunde
  • Citaaaaaaaaaaaaaa….imi curg lacrimile….nu zic decat atat- am si eu un pescar acasa…si-mi pare al naibii de rau ca mi-e imposibil sa-i traduc asta…:-)))))))))))))

    Alinus 13 aprilie 2014 15:44 Răspunde
    • Încearcă totuși. Dar eu pun pariu că el nu va râde…:)))))))))

      Carmen Voinea-Raducanu 29 aprilie 2014 7:32 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title