„“

Prima zi de scoala

de

Motto:
“…Afara-i iarna grea
Ninsoarea e albastra
Iar noi ne vom juca
De-a toata viata noastra.”

De-a copilaria – Adrian Paunescu

 

Cred ca am fost un copil problema. Asa ma vad, dupa amintiri. Ca sa nu am niciun dubiu, azi o sa va povestesc cat mai exact intaia mea zi de scoala, pentru ca o am in minte fix ca atunci. Cu toata memoria mea mizerabila, imi aduc aminte perfect fiecare detaliu de parca ar fi sapat in creierul meu, in loc de circumvolutiuni.

Stiu exact momentul din acea zi cand mama a inceput sa ma pregateasca, cu forta, sa plecam catre scoala, ce-o mai fi fost si aia! Un calvar, in mod sigur, pentru ca, dupa ce m-am zbatut ca un maidanez prins in zbilțul hingherului ca sa nu fiu pieptanata, dupa ce mama mi-a smuls minimum douazeci de mii de fire de par, de la cat m-am smucit in convulsii din mainile ei, dupa ce-a reusit sa-mi puna uniforma, ciorapii si pantofii, aratam tot ca un caine de pripas. Tabloul cu mine, asa cum a si fost dealtfel imortalizat in acea zi de un fotograf de ocazie, se infatisa jalnic.

Stiti cum arata cainii aia, basset cred, de-si calca pe urechile lungi cand alearga? Asa aveam eu parul, aranjat intr-un fel de cozi hâite, prinse deasupra urechilor, una mai sus si alta mai jos de la cat ma zbatusem sa nu fiu pieptanata– si nici ca putusem fi!– cu parul cret, incalcit si dezordonat,.
Fiind un copil foarte sarac, ghiozdanul meu era din carton presat si costa vreo 10 lei – cred ca e prima mea amintire adanca despre bani si importanta lor – in timp ce al colegilor mei era din piele si costa enorm (asa zicea mama), vreo 65 de lei! Nici ciorapii nu erau mai scumpi – poate doar pentru ca purtau deja amprenta mea personala, adica o ditai gaura in dreptul genunchiului stang (deja julit pana la sange), crater cusut de mama, cred, cu sula de cizmarie, la repezeala, chiar in curtea scolii (cum o fi reusit?). Pentru ca, da, am gasit de cuviinta sa ma tavalesc prin tot colbul de pe strazi in drum  spre scoala, doar-doar o conving sa nu ma duca la taiere. Sortuletul de clasa întai statea pe mine ca pe gard, stramb si cu niste multe numere mai mare, sa ma tina pana termin macar anul scolar, caci nu aveam o a doua uniforma, nu ne puteam permite asa un lux. Asta ca sa nu mai zic ca-mi lipseau si niste dinti si oricat ma chinuiam, nu reuseam sa inteleg deloc entuziasmul adultilor cand ma vedeau in halul ala.
Eram toata o trauma, ma simteam ca un animal haituit. Nimic mai groaznic ca scoala nu mi se putea intampla, mai ales cand am vazut eu ce-i pe acolo si cum stau lucrurile, cum zambeste invatatoarea frumos catre fetitele de familie buna, frumoase foc, aranjate si moțate cu codite si pampoane albe si curate ca niste asternuturi puse la uscat in ger si-n vant. Sigur, ele aveau in plus fata de mine si ghiozdane de 65 de lei si tati, iar mamele lor tineau in brate niste buchete de flori care costau cat salariul mediu pe economie din vremea aia. Cand, la un moment dat, tovarasa cea mieroasa cu lumea buna m-a strigat “Voinea! Treci la poza cu clasa!”, destul de iritata de agitatia mea si, cu certitudine, si de infatisarea de copil sarac, m-am gandit ca e mai bine s-o sterg spre casa. Mai ales ca, la 6 ani, nici nu prea stiam bine cine-i “Voinea”, pe mine ma chema Carmen si la bloc copiii ma strigau “baba cu ochelari” , “Bubulina chioamba” sau “tanti Mita biciclista”. Din cand in cand imi mai ziceau si “chioara fara tata”. Ca am uitat sa va zic, aveam si o usoara hipermetropie si purtam ochelari. Cam o pereche pe saptamana, ca nu prea erau rezistenti la tratatii contondente.
Prea multe noutati pentru mine in acea zi, si cozi model urechi de caine, si uniformă, si scoală, si colegi cu tați si cu serviete din piele, si peste toate, Voinea. M-am carat acasa, macar in jurul blocului pumnii mei stiau cum sa regleze conturile cu cei care ma umileau, am plecat de langa mama pe furis, in timp ce ea, saraca, se opintea sa-i dea un buchet de flori, mult prea banal, tovarasei inconjurata de parinti lingusitori. Am apucat doar sa vad ca nici macar nu i-a multumit mamei mele, dar ca zâmbea fals la alte buchete mai stufoase si bine impopotonate.

Nu vreau sa stiu ce-o fi fost in sufletul mamei cand a realizat c-am disparut, dar stiu ca pana la urma s-a prins ca am fugit spre casa (aveam vreo 4 strazi mari de traversat pana acolo) si-a plecat disperata dupa mine. M-a si prins dealtfel, ca eu mergeam agale si leganat, uitand de urmaritori si admirand soarele frumos de septembrie si m-a carat inapoi la scoala ca pe un sac de cartofi, plangand. Adica si ea plangea si eu racneam cu toata gura, dar din motive diferite. De fapt, de asta nu mai sunt atat de sigura…

In poza pe care o tin minte din acea zi, desi nu mai stiu pe unde este, arat exact cum v-am povestit, doar ca nu sunt singura. Biata mea mama nu cred ca-si putea permite fotograful, si totusi, s-o fi gandit ca e pacat sa nu aiba si fetita ei o amintire asa frumoasa, adica despre prima zi de scoala, asa ca am facut poza impreuna cu un vecin de scara, amic de ciomageala de prin jurul blocului si care urma sa-mi fie coleg, si cu sor’sa, o plangacioasa bagacioasa de vreo 3-4 ani care statea mereu cu degetul in nas. Desigur, inclusiv  in unica mea poza din prima mea zi de scoala. Colegul insa avea freza regulamentara, uniforma care-i venea perfect, pantaloni la dunga, pantofi lustruiti si, desigur, tata si ghiozdan de piele de 65 de lei.

Nu stiu la voi cum a fost prima zi de scoala, dar la mine s-a terminat asa cum a inceput, adica in lacrimi; am intrat in clasa tarziu, catalogul se striga deja si am deranjat prima ora. Drept pentru care m-a luat din nou la ochi tovarasa si m-a pus in banca cu-n tampit care ranjea la mine fara dinti, fericit ca fusesem apostrofata. Nu m-a rabdat inima sa nu-i bag un pumn in coaste, pe furis, si ala s-a si pus pe urlat de parca-l omorasem. Asa ca m-a mutat in ultima banca, singura, precizand ca asa merit, sa fiu izolata. M-am asezat regulamentar si apoi, de suparare, m-am bagat sub banca cu totul si m-am descaltat, deranjand din nou ora si iscand alt scandal, ca nu mai voiam sa ies de acolo sa spun frumos “prezent” si sa ma ridic in picioare sa ma vada toata clasa. Pana la urma am izbutit s-o scot din fire pe tovarasa (nu ca ar fi fost greu), si a fost pagubita de o scatoalca, un tras de par care mi-a aranjat si mai bine disproportia dintre cozi, si o linie ingrozitor de usturatoare la palma. Uh! In viata mea nu mai patisem asa ceva, aia cu linia la palma durea ca naiba, nu ma asteptasem la una ca asta! Mi-am inghitit lacrimile, m-am trantit pe scaun si am tacut pana cand am ajuns acasa. Ce spun eu, cred ca am tacut pana a doua zi dimineata, pentru ca am venit de la scoala, dar mama era deja la serviciu, si-am adormit spre seara singura si plangand, inainte sa ajunga ea, urand scoala din toate puterile si cu toata forta inimii mele, dorindu-mi ca pana dimineata sa cada zece bombe in capul ei, iar tovarasei sa i se umple cocul de lilieci si sa-i dea linii la palme o cohorta de balauri cu sapte capete si 14 maini fiecare. Asta a fost a doua dorinta, prima spusa ingerasului era sa apara tatal meu, precum Făt Frumos, si sa ma urce cu el pe cal sa ma scape, sa ma apere, macar cu fuga, de toti si de toate.

2 martie 2012

 

Comentarii

  • pe tovarasa ta invatatoare, ca si pe toate consoartele ei de genul asta, le-as vedea cu mare drag la maturat strazi, cu niste maturi din alea de nuiele in maini…asta e fantezia mea in ceea ce le priveste…cat despre tine, nu stiu cum faci, dar si cand povestesti ceva trist, ma faci sa rad…am vizualizat in mintea mea tot filmul…si pana la faza cu invatatoarea, am ras cu gura pana la urechi…<3

    Alinus 13 aprilie 2014 13:42 Răspunde
  • Ati scris atat de frumos incat imi vine mie sa sar calare pe un cal si sa ma fac tata!
    Daca nu ne-am fi nascut la timp, v-as fi luat de mana si am fi fost prietene, eu cea proaspat intepata de albine!!
    cu drag, de departe..

    Oita fantastica 29 aprilie 2014 14:04 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title